Un sport pentru brute ...

  
   ... jucat de gentlemen-i!


   O problemă de atitudine?

   Ca un vechi iubitor al jocului de rugby, mă uit cu plăcere și mult interes la actualul campionat mondial: jocul, cu toate că unii l-ar crede îmbătrânit și osificat, a fost modernizat pe negândite, fiind adus în modernitate printr-o nouă abordare, una care încurajează ofensiva și spectacolul! S-au dus vremurile când puteai bate Franța numai cu lovituri de pedeapsă și drop goal-uri, s-au dus vremurile când un bun transformeur îți asigura victoria: s-au dus vremurile când un eseu era trei puncte și nu merita să joci la mână pentru că nu-ți aducea câștig mai mare decât cel cu loviturile de pedeapsă ... ce timpuri, parcă nici n-au fost!
   Pe de altă parte, jocul a devenit mult mai fizic decât era înainte de a deveni oficial profesionist, astfel încât mă tem că marile echipe de altă dată astăzi n-ar rezista o jumătate din meci!
   Ce vremuri!
   Ce timpuri
   Iată (pentru cine are un strop de răbdare) câteva fragmente dintr-un film închinat lui Jacques Fouroux, unul dintre cei mai mari demi de mêlée din câți mi-a fost dat să văd: se mai poate juca astăzi așa? Nu cred ...
   Vremurile acelea au apus, jocul a fost modernizat, el nu mai este rezervat medicilor și arhitecților, nici piloților de vânătoare care se confruntau cu o mână de mineri solizi, ci a devenit apanajul atleților, al specialiștilor, al PROFESIONIȘTILOR!
   Să fie mai bine?
   Să fie mai rău?
   Ca mai întotdeauna, ultraspecializarea face și bine dar și rău, în cazul rugby-ului îndepărtând de joc intelectualii și transformându-l din sportul gentlemen-ilor în cel al (de multe ori) brutelor: eu nu-mi amintesc ca pe vremuri să fi văzut jucători cu capul ras, iar pauza dura doar cinci minute și, indiferent de starea vremii, echipele stăteau pe teren ... Ce vremuri, ce ciudățenii de vremuri erau atunci când jucătorii campioni mondiali au fost premiați cu câte ... 50 de lire sterline! Îmi este dor de un Johnny Wilkinson, ori de un Jonah Lomu: vreau să văd câte ouverturi de astăzi mai fac ce făcea englezul acela de 1,78 metri și 80 de kg!

   Dar, să spunem că asta este evoluția, că și rugby-ul plătește tribut nevoii de sânge și de violență manifestată de publicul din ce în ce mai plictisit de transmisiile TV și InterNet despre orice și că nu putem alege, că și acest sport a fost forțat să „crească” de la romantismul amatorilor la calculele profesioniștilor: să ne mulțumim dar cu ce primim!

   Ω

   Anglia - Țara Galilor a arătat ca un meci din alte vremuri, a arătat ca un adevărat joc de rugby, a adus pe teren tot ce înseamnă spiritul acestui minunat joc, astfel încât la final nici nu m-a interesat scorul: spectacolul a fost încântător!

   I-am văzut însă și pe ai noștri ... un lot subțirel, împănat cu ceva străini de pripas și cu un antrenor care se amuză la gafele propriilor jucători ... atitudinea niciunuia dintre cei enumerați nu are legătură cu spiritul jocului! Înțeleg că baza de selecție este redusă, dar să fie în așa hal încât Surugiu și Calafeteanu să reprezinte vârful acestei generații de demi de mêlée? Că despre demi d'ouverture, nici măcar nu m-am dumirit cine ocupă postul ăsta!
   Într-o echipă în care mijlocașii sunt lipsiți de imaginație, obrăznicie și tupeu, chiar de răutate sportivă pot spune, nu merge nimic! Iar atitudinea lor este de deja învinși: păcat că-i deranjăm pe cei mari! Ei nu știu cum ne umplem noi de sânge când ne batem în „campionatul” României, ei știu să joace rugby ... noi să ne păruim!
   P.S. Știți de ce nu am scris „antrenor străin”? Pentru că arată atitudinea unui autohton ... probabil că ne ia și ăsta banii degeaba!