Rezistența suferinței

   La mică distanță de București se află o localitate care ne vine în minte cu un nimb de incertitudine tenebroasă: Plătărești. Cu toții parcă știm că numele acesta este asociat cu ceva neplăcut, cu ceva rău, cu ceva ce mintea noastră a preferat să uite, să nu se încarce cu evenimentele neplăcute ale altora: aici au fost filmate la începutul lui `90 acele imagini sfâșietoare cu copiii neglijați în așezământul care trebuia să-i protejeze.

   Acum însă, despre altceva aș vrea să vorbim ...

   Mănăstirea Plătărești a fost ctitorită de Matei Basarab la anul 1632 și sfințită în prezența aceluiași domn în 1646. Dar, respectivul lăcaș de cult a avut o istorie îngrozitoare! În perioada 1836 - 1844, închisoarea pentru femei a Țării Românești a fost mutată la Mănăstirea Plătărești. În 1866 Mănăstirea Plătărești redevine închisoare pentru femei, până în 1924. Aici funcționa un atelier în care lucrau circa 80 până la 100 de deținute, producând pânză, țesătorie și cusături, atelierul putând procesa până la 10.000 de kilograme de bumbac pe an, adică totalitatea pânzei necesare sistemului penitenciar dar și comenzi pentru armată, sau firme private. Țesăturile prezentate cu mândrie de România la Expoziția Universală de la Paris, din anul 1900 au fost făcute la Plătărești, cu deținute! Până în 1924 când a fost mutată la Mislea, printre deținutele de la Plătărești s-au numărat și unele închise pe motive politice, membre sau simpatizante ale pcr sau organizațiilor aflate sub controlul ori influența sa de sorginte sovietică. Asta a provocat un scandal internațional, ducând nu doar la mesaje de îmbărbătare venite din urss dar și la propunerea unui deputat comunist din parlamentul francez care cerea respingerea unui ajutor de 100 de milioane de franci pentru România, din cauza persecuțiilor la care guvernul român îi supunea pe deținuții politici români, exemplificând cazul cu „martiriului femeilor încarcerate în închisoarea de la Plătărești” . Vedem cât de greu era regimul penitenciar în perioada monarhiei, ce drepturi și libertăți aveau deținuții și ce se știa despre ei!

   Ei bine, în 1952 mănăstirea a fost transformată în spital destinat bolnavilor cu afecțiuni psihice: aici erau trimiși „la tratament” cei suficient de nebuni încât să aibă o atitudine ostilă față de noul regim, comunist, care se pare că uitase „martiriului femeilor încarcerate în închisoarea de la Plătărești”.

   În anul 1966, prin Decretul nr. 770 sunt interzise avorturile, lucru care duce la „o creștere a nașterilor de copii «nesănătoși» ca urmare a avorturilor ilegale și a acelor oribile chinuri la care se supuneau femeile înainte și în timpul sarcinii”. În mai puțin de zece ani situația devenise deja o problemă majoră și pentru ascunderea rezultatelor programului guvernamental anti avort se hotărăște folosirea unor cămine departe de marile localități, unde problema putea să fie „rezolvată” ... în liniște! Plătărești este unul dintre locurile unde au fost ținuți copii cu afecțiuni psihice dar nu numai. Situația în care statul român îi ținea pe acești copii defavorizați avea să fie scoasă la iveală imediat după revoluția din 1989 de către jurnaliștii străini și organizațiile de caritate, cel mai mediatizat caz fiind cel al copiilor cu afecțiuni psihice chiar din spitalul de la Plătărești. Nu mai intru în amănunte pentru că memoria noastră, de multe ori, din dorința de a se auto proteja, refuză să-și amintească asemenea orori!

   Spitalul și-a încetat existența în primii ani după revoluție, clădirile fiind returnate Patriarhiei Române, iar biserica mănăstirii Plătărești a devenit biserică de parohie: din fericire aici patriarhia nu a procedat ca în cazul mănăstirii Văcărești pe al cărei loc, în loc să fie în continuare un monument și un loc de închinăciune, se află acum un mall! 

   Asta este pe scurt istoria blestematei ctitorii a lui Matei Basarab, însă rândurile scoase din cărți nu spun nimic în comparație cu realitatea: în curtea vechii mănăstiri, se mai păstrează construcția numită parcă la propunerea lui mazăre radu „Casa Domnească”: o casă solidă, boierească, cu un beci enorm peste care se găsesc un parter și un etaj cu pereți groși și înălțimi generoase te privește cu ochii orbi ai ferestrelor goale, închise doar cu gratiile solide ale regimului penitenciar din trecutul ei! Clădirea respiră suferință, clădirea este un simbol suprarealist al suferinței care i-a îmbibat pereții, a durerii adulților tratați aici împotriva voinței lor, a copiilor nedoriți aduși pe lume la ordinul unei foste – se pare – prostituate și a imbecilului dar câteodată regretatului ei soț! Deși a redevenit mănăstire, maicile trimise aici nu par a se simți prea bine și preferă să plece în alte mănăstiri decât să stea în locul unde sentimentele lor hipersensibilizate de credință sunt permanent răscolite și tulburate de sufletele chinuiților și morților care, spun ele, încă bântuie locul acesta care pare a fi în continuare blestemat, cu toate slujbele făcute pentru liniștirea miilor de vieți zbuciumate, trecute și torturate aici! O simplă conversație cu una dintre măicuțe este suficientă pentru a vă lua cu frig pentru restul zilei!

   Ω

   Chiar dacă nu are cuprinderea și renumele Gherlei, Râmnicului sau a odiosului Pitești, penitenciarul Plătărești merită mai mult decât uitarea în care a ajuns acum, merită să fie inclus în circuitul memorabil al durerii nevinovaților, circuit pe care al trebui să-l străbată nostalgicii votanți ai amintirii estompate și rozalii a pecere-ului!

   Și aici au existat vișinești și fișiori, nu numai la Poarta Albă!

   Și aici au existat iliești care au știut de lagărul de exterminare dar care nu au mișcat un deget!

   Pentru toate astea, nici oroarea Plătărești nu trebuie uitată! Așa crede un om, de pe stradă ...