Pericolul nevoii de nou (AUDIO)

   În ultima vreme, în mod accelerat, democrația suferă transformări radicale și nu mai seamănă cu ceea ce știam noi din cărți. Spun din cărți, pentru că noi nu am cunoscut democrația clasică, fiind obișnuiți mai mult cu dictatura proletariatului, cea pe care unii nu au uitat-o nici până astăzi! Așadar ...
   Democrația, ca orice alt lucru sau ființă de pe acest pământ se transformă, se schimbă, evoluează (sau involuează) în același timp cu societatea. Astăzi presupun că un măreț Winston Churchill ar putea câștiga războiul și de unul singur dar nu l-ar putea învinge în alegeri pe urmașul conservator și nepieptănat Boris Johnson: și trebuie să ne întrebăm „de ce”! Pur și simplu populația și-a pierdut încrederea în politicienii de tip vechi, alegând oameni de școală nouă deși aceasta nu există: americanii l-au preferat pe Trump, englezii pe BoJo, ucrainienii pe un oarecare actor de comedie, la noi USR-ul răsare din nimic și câștigă procente bune iar în Franța, un politician versat și bine pregătit pentru conducere este huiduit la scenă deschisă, succesul din alegeri fiind eclipsat de virulența cu care este contestat de vestele galbene, de parcă el ar fi ca ucigă-l toaca de la Rahova, singurul vinovat. 
   De ce?
   De unde vine această neîncredere în clasa politică tradițională?
   De unde vine această încredere în clasa politică așa zis nouă?
   Ni se lasă de înțeles că cei vechi sunt corupți, uitând că și cei noi sunt coruptibili, ni se lasă de înțeles că cei vechi nu au îndeplinit așteptările electoratului, uitând că cei noi nu au demonstrat nimic altceva decât că știu să promită, ni se dă ca sigură combinația dintre clasa politică veche și lumea interlopă uitând că pentru cei noi ea încă nu a fost demonstrată!
   Deci?
   Ce aduce nou un politician de „școală nouă”?

   De cele mai multe ori, un politician „de meserie” este mânjit cu diferite întâmplări din trecut, unele dovedite, altele bănuite dar, dacă omul vrea să-și facă datoria, el va reuși acolo unde altora li se pare imposibil sau extrem de greu. În aceeași situație, un nepregătit, un amator, ar da-o în bară și ar avea rezultate penibile. Un domeniu unde aceste lucruri se văd bine și rapid, este politica externă, acolo unde contează și protocolul și felul în care duci furculița la gură! 
   În trecutul nostru imediat, un exemplu de amatorism politic a fost povestea prostească a țărăniștilor cu cele două sute de zile de guvernare și Constantinescu la Cotroceni! Ei aveau CHEIA, vă mai amintiți? Ei bine, niște amatori care nu știau nici pe unde se intră în clădirea guvernului ne-au mâncat patru ani din viața politică pentru ca apoi să-și dea binemeritatul și așteptatul sfârșit politic! S-a demonstrat astfel că anii de pușcărie, oricât de mulți și oricât de grei, nu țin loc de școală politică și de experiență în lucrul cu societatea umană!

   În concluzie, ce să facem? 
   Să interzicem sau să nu votăm persoane fără experiență? 
   Să ne opunem amatorilor chiar dacă este posibil ca aceștia să fie de geniu?
   Să condamnăm clasa politică la osificare?
   Cred că nu ...
   Așadar, ce să facem?

   Ω

   Cred că există o singură soluție și a fost descoperită de peste două mii de ani:

RESPONSABILITATEA!

   Am mai spus-o și cu alt prilej, atunci când Res publica (SPQR) era în pericol, atunci când sistemul consular și tribunar nu făcea față, senatul numea un dictator! Sylla a fost dictator, Marius a fost dictator și mai ales Caesar a fost dictator! Iar acesta din urmă, marele Caesar adică, a pierit sub 27 de lovituri de pumnal în dimineața zilei de 15 din idele lui Marte cu 44 de ani înaintea nașterii Domnului nostru Iisus Hristos tocmai pentru că forțase senatul să-l aleagă dictator perpetuu, pe viață adică, grupul de atentatori înțelegând că numai tragerea la răspundere, adică într-un caz extrem ca acela dispariția dictatorului care monstruos se transforma în tiran poate salva REPUBLICA! Cei mai mulți dintre complicii participanți la complot au plătit cu viața încercarea de salvare a republicii, dar au preferat moartea tiraniei: ei nu aveau de unde să știe că istoria l-a înlăturat pe Caesar pentru a-l înlocui cu Octavianus Augustus, acel princeps, primum inter pares și cu adevărat prim imperator în concepția modernă a cuvântului! 
   Important este să înțelegem de ce Brutus și complicii au recurs la asasinat, pentru că nu au făcut-o după cum spuneam mai sus dintr-o ură personală: 

PUR ȘI SIMPLU, LA ÎNCHEIEREA MANDATULUI DE DICTATOR, CEL CE FUSESE INVESTIT CU SUPREMA MAGISTRATURĂ ȘI CARE FUSESE LIBER SĂ FACĂ ORICE ÎN PERIOADA EXISTENȚEI FUNCȚIEI

ERA TRAS LA RĂSPUNDERE 

(dacă era cazul)!

   Așadar, aceasta este soluția: nu ne interesează că oamenii politici sunt vechi sau noi, nu ne interesează că sunt tineri sau bătrâni, nu ne interesează că sunt de stânga, de centru sau de dreapta! Ne interesează ca ei să îndeplinească nevoile patriei și apoi să profite de binefacerile funcției (salariu, indemnizație, pensie, pază SPP, etc) sau în caz contrar, indiferenți la „greaua moștenire”, să-i putem trage la răspundere legal și ei să plătească legal pentru greșelile sau prostiile făcute!

UN ALES, ORICARE AR FI EL, DACĂ NU POATE ÎNDEPLINI CEEA CE A PROMIS SAU I SE CERE, ARE LA DISPOZIȚIE INSTITUȚIA DEMISIEI, NU ESTE BĂTUT ÎN CUIE PE UN SCAUN CA HRISTOS PE CRUCE!

   Concluzia este una singură: până nu va exista modalitatea legală de a trage la răspundere un politician, nu vom putea face nimic, pentru că toți vor promite marea cu sarea ca să fie aleși, pentru ca apoi să-i lovească brusc amnezia!
   Până ce nu vom găsi mecanismul prin care să controlăm oamenii politici, ei ne vor râde în nas și vor face nu ce trebuie pentru bunăstarea generală ci ce trebuie pentru bunăstarea personală:

EXEMPLELE ABUNDĂ!

Putem face asta?

DEPINDE NUMAI DE NOI!