Entr`acte: ArtOrchestra

   O cacofonie muzicală, o cacofonie muzicalo pantomimistică (mă joc și eu cu vorbele cum se joacă cei trei cu sunetele), o glumă care nu durează mai mult de-un ceas ... dar ce glumă plăcută ...
   Cei trei juni, buni actori și suficient de buni muzicieni pentru ce și-au propus, țin sala în mâinile lor în tot acest timp, parcă fără efort: este adevărat că de la Vivaldi la Presley, de la Brian Adams la Bach și de la Ceaikovski la Fărămiță Lambru nu se trece decât de vreo două ori prin rock, dar credeți-mă, merită!
   Un spectacol plăcut, liniștit chiar dacă este muzical, antrenant și în același timp clar: merită văzut!
   Pentru a evita dezamăgirile ulterioare: nu este un music hall, nu este un concert, nu este o piesă de teatru, este o petrecere la care Petre Ancuța, Florin Călbăjos și Emilian Mârnea își dau în petec pe o scenă goală, decorată cu instrumente - și atât!

   Ω

   Se spune în prezentare că cei trei sunt însoțiți de 20 de instrumente - nu știu dacă au fost atâtea, mai multe sau mai puține, însă pe lângă măiestria în folosirea DRÂMBEI, trebuie să mai amintim un instrument absolut fabulos, un instrument genial, un instrument la care probabil a cântat regizorul Horia Suru: sclipitoarele, încântătoarele, genialele momente

A CAPELLA!

   Aș mai fi amator de asemenea ... întâmplări ...


   P.S. Teatrul Național, după masiva transformare din anii trecuți, arată tot ca o hală de producție iar apucăturile românești își spun clar cuvântul: deși la Sala Mică se poate intra prin față, totul este încuiat bine încât tu, spectatorul pentru care există și din vina căruia există teatrul, trebuie să facă un ocol de câteva sute de metri pentru a găsi o intrare ascunsă undeva în spate, în românescul „după colț”! Mai pot spune că au apărut fisuri, că locurile comune sunt de o goliciune înfricoșătoare și că din nou, și aici, la mare modă sunt hârtiuțele cu indicații, acele cunoscute A4 sau în nunele cazuri A3 care îți spun ce să faci dar, mai ales, ce să nu faci! Mare păcat, teatrul acesta pare a nu avea stăpân, pare a nu interesa pe nimeni decât în măsura în care se pot câștiga niște bani: restul este la minima rezistență, încununată de câte un om de pază plictisit, care se plimbă prin fața intrării în Sala Mare scărpinându-și de zor burta supradimensionată! Era să uit: ditamai Teatrul Național nu are cred decât sub o sută de locuri de parcare iar ușile care ar trebui să facă legătura cu parcarea subterană de la Inter sunt ... ați ghicit! 

ÎNCUIATE!

   Încuiate, la fel cum încuiată pare a fi și conducerea administrativă a teatrului.  
   Ce păcat că o seară reușită poate suferi din asemenea motive, cum ar fi de exemplu să nu le tragă 

CORENTUL PĂ DOAMNILI!