Entr`acte: „Cei doi papi”

   După pierderea de timp numită „Irlandezul” și fiasco-ul general al marilor actori astăzi decrepiți, interpretând rolurile care i-au făcut faimoși în tinerețe, a venit timpul să văd un alt film jucat la vârsta a treia. Acesta a fost „Cei doi papi”, film aproape documentar, jucat de Jonathan Pryce și Anthony Hopkins sau invers! De fapt, nu contează, filmul este un recital de actorie, este o dovadă de bun simț și de bun gust artistic, este o capodoperă jucată practic în doi!

   Dacă filmul în sine nu vă va plăcea, atunci cu siguranță mesajul lui vă va plăcea, pentru că filmul vorbește, țipă, urlă permanent după nevoia de ascultare a aproapelui, de înțelegere a lui, de continuă învățare și de permanentă evoluție: și atât!

   Un film despre doi oameni cumplit de diferiți care se pot asculta și înțelege unul pe celălalt, un film despre cum fiecare lucru, oricât de mărunt, poate fi un bun învățat și câștigat, un film într-o oarecare măsură despre credință dar, paradoxal, nu despre una absurdă și bigotă!

   Nu cred că își va scoate banii această încercare, însă filmul, în timp, va rămâne.

   Ω

   Regizorul Fernando Meirelles face o treabă bună și reușește să amestece cu dibăcie ceea ce ar fi putut fi o înșiruire de pilde într-o mare de umanitate și pentru asta merită felicitări.

   Un film care merită văzut ... așa crede un om de pe stradă!