Dacă nu ați
văzut – și sunt convins că cei mai mulți s-au ferit – filmul maghiar „Banditul
Whiskey”, atunci ați pierdut: ați pierdut un film est european foarte bine
gândit, foarte bine făcut și foarte bine jucat, ați pierdut povestea celui mai
mare spărgător maghiar de bănci dar, în special, ați pierdut o radiografie a
vecinătății româno ungare!
Filmul este
lucrat evident în stil est european, cu mijloace mai sărăcuțe și cu mult talent,
egalând sau depășind însă multe superproducții cu pretenții: atenția la detalii minore, cum ar fi linia arhitectonică a unei biserici ori un număr de înmatriculare, face dintr-o realizare posibil oarecare, una bună! Clișeele sunt
prezente în număr mult mai mic decât în alte filme. Jocul actorilor este foarte
bun, făcându-te să treci cu vederea greșeli de genul infanteriei care apăra
frontiera națională în colaborare cu grănicerii sau de ținută militară – astea-s
pentru cârcotași, este clar! Apoi, dacă vă așteptați să vă delectați cu imagini din frumoasa Budapestă, nu veți avea cine știe ce ocazii!
Eu nu mă apuc să
vă povestesc filmul care de altfel este destul de liniar și ușor de înțeles,
dar vă povestesc că urmărind povestea povestită a celui mai mare spărgător
maghiar de bănci, vă veți lăsa transportați într-o altă poveste, una socială cu
note propagandistice, câteodată chiar sordidă, într-o poveste cu oameni buni și
răi, cu povești cu fixuri naționaliste bine înfipte în mintea unora și, mai ales,
spectatorul român – indiferent de etnia lui – va înțelege că unii sunt priviți
dincolo de frontieră ca niște cetățeni de mâna a doua - și asta nu este o poveste se pare - ca niște ocupanți ai
unui teritoriu care, dacă ar fi nelocuit, ar fi și mai tentant decât este acum! Chiar
și povestea de dragoste se termină în aceeași notă, demonstrându-se încă o dată
că unii sunt născuți să fie instrumente!
În sfârșit, un
film bun, pe care spectatorul român TREBUIE
să-l vadă aproape în aceeași măsură ca și vecinul său maghiar - se mai găsește pe HBO.GO!
Ω
În ultima sută
de ani, după ocuparea Budapestei în vara lui 1919 și mai apoi semnarea tratatului de la
Trianon, relațiile dintre cele două țări scârțâie de zor, scârțâie când mai
tare, când mai molcom, dar scârțâie: atunci când vom pricepe că nu avem nimic
care să ne despartă și că mai și suntem extrem de asemănători, lumea se va
schimba în bine, regiunea noastră în special!
Până atunci, ne putem înjura pe la
colțuri, uitând că într-o ceartă nu câștigă nici o parte ci că ambele pierd:
așa crede un om, de pe stradă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu