Cult cargo?

   A sunat interfonul și, nu știu de ce, am răspuns:

-          Popa cu botezul, am auzit.

   Nu deschid necunoscuților, așa că am închis: putea fi oricine, nu-i așa?

   După un timp, cioc cioc la ușă: era într-adevăr popa cu botezul. Mă întreb de ce a durat atât de mult să ajungă la ușa mea și îmi dau seama că popa are metodă, că popa n-o ia haotic, că popa a urcat la ultimul etaj și că de acolo a luat-o liniștit în jos, cu grija de a nu rata vreun apartament la ușa căruia sună anticipat tânărul care-l însoțește.

   I-o învăța la seminar?

   Posibil ...

-          Cu botezul!

   Sunt creștin ortodox, așa cum au fost și străbunii mei dar nu sunt practicant. Nu știu cum să-l refuz, deci stau în ușă și aștept să văd ce urmează.

   Popa, un bărbat solid pe la 40 de ani, o ia cu „în Iordan botezatu-te-ai tu Doamne” și țuști, se strecoară abil pe lângă mine în casă: stropește cu busuiocul ud, stropește bine, în toate colțurile, pe televizor, pe calculator, peste tot pe unde poate – cred că vrea să mă pedepsească pentru că nu i-am descuiat intrarea în bloc, confundându-mă cu un improvizat Sfânt Petru păstrător al cheilor sursei!

   Îmi întinde crucea și intuiesc că ar trebui să o sărut: îmi este rușine să refuz așa că schițez gestul și mimez făcutul crucii.

   Popa dă să plece dar îl văd nehotărât.

   Ajunge la ușă și iese dar parcă s-ar întoarce: ceva nu este în regulă și nu prea știe cum să-mi spună: în sfârșit, pricep! Scot portofelul, iau 30 de lei, dau să-i întind moment în care îmi amintesc din copilărie că banii îi strânge diaconul sau cum s-o numi ajutorul de popă.

   Întreb de respectivul.

   Popa îmi ia banii din mână mai ceva ca ANAF-ul, spune frumos mulțumesc și pe-aci ți-i drumul!

   Stau și mă crucesc, adică mă întreb: ce a fost asta?

   A venit popa cu botezul!

   Ce botez?

   A venit popa cu botezul?

   Care botez?

   De ce?

   Cui mai folosește?

   Ce rost mai are?

   Biserica nu-i subvenționată de stat?
   Trebuia să-mi dea chitanță?

   Mă gândesc și mă întreb de ce nu-mi place ce se întâmplă, ce m-a îndepărtat de credința străbunilor mei, ce anume m-a răcit de biserică? Mă întreb și, brusc îmi vine în minte o imagine de la Cernica, de la mănăstire: nu, nu icoana cu trei chipuri din fața iconostasului, cea care-ți arată pe rând pe Fecioara Maria, pe Mântuitorul și pe Sf. Ioan ... nu ... ceva de la intrare! Scot telefonul și verific fotografiile: 

    

   Exact, sunt 12 interdicții ... așadar da, biserica noastră strămoșească s-a transformat într-o colecție de interdicții, de interziceri, de opreliști: nu mai este biserica noastră ci a exagerat de fericiților care o păstoresc ca lupii strângând grijulii averi pe lumea asta, indiferenți la lumea de dincolo și sărăcia proverbială a Mântuitorului!
   De ce procedează așa exagerat de fericiții dar și mănăstirea de mai sus?
   Pentru că pot, pentru că li se permite, pentru că simt că în contextul politic actual, li se cuvine!

DA, LI SE CUVINE!

   Cred că prea mulți dintre noi simțim asta pentru ca biserica ortodoxă română să mai fie

A NOASTRĂ!

NU: ACUM ESTE A LOR!

   Ω

   Cred că popii care-l slujesc pe danielul acesta ca și pe teoctistul de până la el sau cum o să-i mai cheme pe alți așa ziși păstori sunt funcționarii unui cult cargo, nu au legătură cu creștinismul nici cât Lenin sau Stalin în perioada lor de maximă putere!

   Sunt doar un creștin ortodox venit pe lume din creștini ortodocși dar bor-ul nu este biserica neamului meu! Îmi pare rău, nu mă mai reprezintă, nu îmi mai mijlocește legătura cu cele sfinte, m-a părăsit și m-a transformat într-un fel de catar în căutarea perfecților: așa simte un om, de pe stradă ...