Entr`acte: cine-i ținta?

   Nu vreau să credeți că-mi închipuiesc vreo clipă că fac gaură-n cer sau că sunt convins că am descoperit America spunând că orice produs se adresează unui anumit public, publicului țintă! Și asta-i valabil de la băutura vândută cu reclamele cu Dorel și până la mașini sau case ori mâncare „sănătoasă” sau super apă de la izvorul de suprafață Glina: toate produsele se adresează cuiva anume, specific, fie că-i de mâncat, de băut sau de văzut!
   Buuun ... ce nedumerire am eu ... am văzut la Național o piesă rusească, una pe numele ei UFO sau, dacă doriți, OZN.
   Ei bine, piesa merită văzută! Da, merită văzută în primul rând pentru ideile moderne de scenografie și regie, pentru jocul actoricesc dar și pentru mesaj: bineînțeles că ozenelu se arată a fi ceva diferit de așteptări dar nu asta contează și nici n-am de gând s-o povestesc! Dincolo de toate astea, piesa în sine este ciudată și te lasă cu niște întrebări fără răspunsuri! De exemplu, de ce ar fi mai important drumul decât destinația? Sau dacă este bine să consideri că deasupra noastră este o forță care le știe pe toate, le poate pe toate, iar noi ne putem simți perfect numai și numai atunci când în loc să i ne opunem, ne pliem pe dorințele forței, ascultăm și chiar îndeplinim ce ni se cere! Sunt ele mai multe întrebările fără răspuns, dar astea-s chiar evidente!
   Ei bine, lăsând la o parte faptul că piesa este o înșiruie de monologuri, lăsând la o parte faptul că este o raritate în domeniu desfășurându-se fără intrigă, lăsând la o parte gradul ridicat de „anost” al textului în multe momente, lăsând așadar toate astea la o parte, putem spune că „piesa” fără montajul spectaculos de la București este greu de digerat, că dramaturgia rusă pare a se fi transformat dramatic, că publicul țintă al piesei este altul decât cel bucureștean, că ea, piesa, se adresează publicului rus ex sovietic și nicidecum celui care s-a învățat să privească spre occident! 
   Chiar și aplauzele anemice din final spun că este ceva ciudat cu experiența asta!

   Ω

   Piesa merită văzută ca o experiență, jocul este bun și echilibrat, Ion Caramitru demonstrează din nou că este de fapt un mare actor și ... și cam atât: „mesajul” care pare a se fi vrut subtil nu este pentru noi! Cel puțin nu pentru noi cei de acum!
   P.S. În Hong Kong se circulă englezește, pe stânga!