Discursuri paralele, concepții perpendiculare (AUDIO)

   PRESS TITLE THEN PRESS PLAY

   Și a fost vizita Papei și întâlnirea cu daniel ...
   Cineva a observat că discursurile celor doi capi bisericești sunt ... cum să spunem ... sunt prea puțin asemănătoare: așa că am hotărât să facem o analiză scurtă și rapidă a celor spuse de cei ce par sau vor să pară niște înțelepți ai veacului nostru. Cine dorește, poate citi în continuare in extenso trei discursuri: daniel la Patriarhie, Papa la Patriarhie și daniel la Catedrală - cine nu are răbdarea necesară, este sfătuit să sară direct la finalul acestei postări, lucru pe care-l vom face și noi cu unele concluzii.
   Așadar, să începem ...

     Discursul PDG daniel la primirea Papei la Patriarhie:

   „Cu salutul pascal „Hristos a înviat!”, vă primim în această sală a Palatului Patriarhiei, în care, la 8 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a fost primit de Patriarhul Teoctist şi de mai mulți membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Această sală este numită simbolic în limba latină Conventus, adică Întâlnire.

Papa Ioan Paul al II-lea, în timpul episcopatului său în Polonia, şi Patriarhul Teoctist, ca episcop în România, au avut o experiență spirituală comună, şi anume, au cunoscut anii grei ai regimului comunist, când Biserica a fost marginalizată şi persecutată.
De aceea, întâlnirea lor la București, în zilele de 7-9 mai 1999, a fost marcată de bucuria libertății religioase a creștinilor şi amplificată de sărbătoarea Sfintelor Paști. Atât Papa Ioan Paul al II-lea, cât şi Patriarhul Teoctist au fost apărători ai credinței creștine şi au simțit în activitatea lor ajutorul lui Iisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat.

În acest sens, predecesorii noştri ne cheamă astăzi şi pe noi să apărăm şi să promovăm credința în Hristos şi valorile creștine, într-o Europă foarte secularizată, pentru a transmite tinerei generații credința în iubirea milostivă a lui Hristos pentru lume şi credința în viața eternă a persoanei umane. 

Totodată, ei ne cheamă să mărturisim, să apărăm şi să promovăm familia creștină tradițională, formată din bărbat, femeie şi copii, într-o Europă cu un evident declin demografic, un continent care îmbătrânește rapid. Predicarea Evangheliei lui Hristos înseamnă, astăzi, să unim Liturghia cu filantropia, rugăciunea cu acțiunea socială, în ajutorarea oamenilor săraci, bolnavi şi marginalizați. 

În același timp, Evanghelia lui Hristos ne cheamă să promovăm dreptatea, reconcilierea şi solidaritatea în societate, pentru ca iubirea lui Hristos pentru toți oamenii să fie percepută ca fiind binecuvântare, pace şi bucurie pentru persoane şi pentru popoare. Vă dorim multă sănătate şi mulți ani de viată! Ad multos annos, Sanctitatea Voastră!”


       Discursul Papei Francisc la primirea de la Patriarhie: 

   „Preafericirea Voastră, Înalt Preasfințiți Mitropoliți și Preasfințiți Episcopi ai Sfântului Sinod, Cristos a înviat! Învierea Domnului constituie nucleul vestirii apostolice transmise și păstrate de Bisericile noastre. În ziua Paștelui, apostolii s-au bucurat la vederea Celui Înviat (cf. In 20,20). În acest timp al Paștelui și eu mă bucur să contemplu oglindirea sa în ochii dumneavoastră, dragi Frați. Acum douăzeci de ani, în fața acestui Sfânt Sinod, Papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Am venit să contemplu Chipul lui Cristos gravat în Biserica dumneavoastră; am venit să venerez Chipul suferind, zălogul unei speranțe reînnoite”. Și eu am venit aici ca pelerin ce dorește să vadă chipul Domnului în chipul fraților; privindu-vă, vă mulțumesc din inimă pentru primirea voastră. Legăturile de credință care ne unesc își trag originea de la Apostoli, martorii Celui Înviat, în special de la legătura care îl unea pe Petru de Andrei, care, conform tradiției, a adus credința în aceste meleaguri. Au fost chiar frați de sânge (cf. Mc 1,16) și, într-un mod special, prin vărsarea sângelui pentru Domnul. Ei ne amintesc că există o fraternitate de sânge care ne precedă și care, ca un curent tăcut și dătător de viață, n-a încetat niciodată, de-a lungul secolelor, să ude și să susțină drumul nostru. Aici – ca și în multe alte locuri din timpurile noastre – ați simțit Paștele morții și al învierii: atâția fii și atâtea fiice ai acestei țări, din diferite Biserici și comunități creștine, au îndurat vinerea persecuției, au trecut prin sâmbăta tăcerii, au trăit duminica renașterii. Atâția martiri și mărturisitori ai credinței! Mulți, aparținând diferitor confesiuni, nu demult au stat unul lângă altul în închisori, sprijinindu-se reciproc. Exemplul lor stă astăzi înaintea noastră și înaintea noilor generații care n-au cunoscut acele condiții dramatice. Motivul pentru care au suferit până acolo încât și-au dat viața este o moștenire prea prețioasă ca să fie uitată și nerespectată. Și este o moștenire comună care ne îndeamnă să nu ne îndepărtăm de fratele care o împărtășește. Uniți cu Cristos în suferință și în durere, uniți de către Cristos în Înviere ca „și noi să umblăm într-o viață nouă” (Rm 6,4). Preafericirea Voastră, Frate drag, acum douăzeci de ani, întâlnirea dintre Predecesorii noștri a fost un dar pascal, un eveniment care a contribuit nu doar la reînflorirea relațiilor dintre ortodocși și catolici în România, ci și la dialogul dintre catolici și ortodocși în general. Călătoria aceea, prima pe care un episcop al Romei o întreprindea într-o țară majoritar ortodoxă, a deschis calea altor evenimente asemănătoare. Aș dori să adresez un gând de recunoscătoare amintire Patriarhului Teoctist. Cum să nu ne amintim strigătul spontan de „Unitate, unitate!” care s-a ridicat aici, la București, în zilele acelea? A fost un anunț de speranță izvorât din Poporul lui Dumnezeu, o profeție care a inaugurat un timp nou: timpul de a merge împreună pentru a redescoperi și trezi fraternitatea care deja ne unește. Să mergem împreună cu puterea memoriei. Nu cu memoria nedreptăților suferite sau pricinuite, a judecăților și a prejudecăților, care ne închid într-un cerc vicios și ne determină să avem atitudini sterile, ci cu memoria rădăcinilor: a primelor secole în care Evanghelia, vestită cu îndrăzneală și spirit profetic, a întâlnit și luminat noi popoare și culturi; a martirilor din primele veacuri, a Sfinților Părinți mărturisitori ai credinței, ai sfințeniei trăite zilnic și propovăduite de atâtea persoane simple care împărtășesc același Cer. Datorită lui Dumnezeu, rădăcinile noastre sunt sănătoase și puternice și, chiar dacă crescând au suferit deformările și încercările timpului, suntem chemați, asemenea psalmistului, să ne amintim cu recunoștință de ceea ce Domnul a făcut în noi, să-i înălțăm Lui un imn de laudă unii pentru ceilalți (cf. Ps 77,6.12-13). Amintirea pașilor făcuți împreună ne încurajează să înaintăm spre viitor având conștiința diferențelor, cu siguranță, dar mai ales regăsind mulțumirea atmosferei de familie, reînsuflețind memoria comuniunii care, ca o făclie, să lumineze pașii drumului nostru. Să mergem împreună în ascultarea Domnului. Ne este exemplu ceea ce a făcut Cristos în ziua Paștelui, pe când mergea împreună cu ucenicii pe drumul spre Emaus. Ei discutau despre cele întâmplate, despre neliniștile, îndoielile și întrebările lor. Domnul i-a ascultat cu răbdare și le-a vorbit cu inima deschisă, ajutându-i să înțeleagă și să discearnă evenimentele (cf. Lc 24,15-24). Și noi avem nevoie să-l ascultăm împreună pe Domnul, mai ales în aceste ultime timpuri, în care drumurile lumii au dus la rapide schimbări sociale și culturale. De dezvoltarea tehnologică și de bunăstarea economică au beneficiat mulți, dar cei mai mulți au rămas implacabil excluși, în vreme ce globalizarea care impune conformare a contribuit la dezrădăcinarea valorilor popoarelor, slăbind etica și conviețuirea, poluată, în ultimii ani, de un copleșitor simțământ de teamă care, deseori întețit artistic, duce la închidere și ură. Avem nevoie să ne ajutăm să nu cedăm seducțiilor „culturii urii” și a individualismului care, deși nu mai e atât de ideologică precum în timpurile persecuției ateiste, este totuși mai convingătoare și nu mai puțin materialistă. Ea recomandă deseori ca mijloc de dezvoltare ceea ce se arată imediat și rezolvabil, dar în realitate este indiferent și superficial. Fragilitatea legăturilor, care duce la izolarea persoanelor, are repercusiuni în special asupra celulei fundamentale a societății, familia, și ne solicită efortul de a ieși și a merge în întâmpinarea dificultăților fraților și surorilor noastre, îndeosebi ale celor mai tineri, nu prin descurajare și nostalgie, ca ucenicii de la Emaus, ci prin dorința de a-l comunica pe Isus Înviat, nucleul speranței. Avem nevoie ca alături de frații noștri, să reînnoim ascultarea cuvintelor lui Cristos pentru ca inima să ardă împreună, iar vestirea să nu slăbească (cf. vv. 32.35). Ca și la Emaus, putem ajunge la destinație rugându-l cu insistență pe Domnul să rămână cu noi (cf. vv. 28-29). El, care se revelează la frângerea pâinii (cf. vv. 30-31), ne cheamă la caritate, ne îndeamnă să slujim împreună; să-l „dăruim pe Dumnezeu” înainte ca „să pledăm despre Dumnezeu”; să nu fim pasivi în a înfăptui binele, ci gata să ne ridicăm și să mergem, să fim activi și să colaborăm (cf. v. 33). În sensul acesta, ne sunt un bun exemplu atâtea comunități ortodoxe românești care colaborează foarte bine cu multe dioceze catolice din Europa Occidentală unde sunt prezente. În multe cazuri s-a dezvoltat un raport de încredere și prietenie reciprocă, întreținută de gesturi concrete de ospitalitate, susținere și solidaritate. Prin această frecventare reciprocă, mulți catolici și ortodocși români au descoperit că nu sunt străini, ci frați și prieteni. Să mergem împreună spre noi Rusalii. Traseul care ne așteaptă duce de la Paște la Rusalii: de la zorile pascale ale unității, răsărite aici, acum douăzeci de ani, am pornit la drum spre noi Rusalii. Pentru ucenici Paștele a însemnat începutul unui nou drum din care nu dispăruseră încă frica și nesiguranța. Asta a durat până la Rusalii, când, adunați în jurul Preasfintei Mame a lui Dumnezeu, apostolii, într-un singur Duh și în diversitatea și bogăția de limbi, l-au mărturisit pe Cel Înviat, prin cuvânt și viață. Continuăm drumul nostru de la certitudinea de a avea un frate alături până la împărtășirea credinței întemeiate pe învierea aceluiași Cristos. De la Paște la Rusalii: timp să ne adunăm în rugăciune sub ocrotirea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, să-l invocăm pe Duhul Sfânt unii pentru alții. Să ne reînnoiască Duhul Sfânt, El care respinge uniformitatea și căruia îi place să plăsmuiască unitatea în cea mai frumoasă și mai armonioasă diversitate. Focul lui să mistuie lipsa noastră de încredere; suflul său să înlăture reținerile care ne împiedică să dăm mărturie împreună despre viața nouă pe care ne-o oferă. El, făuritor de fraternitate, să ne dea harul de a merge împreună. El, creator al noutății, să ne insufle curaj să trăim inedite căi de împărtășire și de misiune. El, tăria martirilor, să ne ajute să nu zădărnicim sacrificiul lor. Dragi frați, să mergem împreună, spre lauda Preasfintei Treimi și spre beneficiul reciproc, pentru a-i ajuta pe frații noștri să-l vadă pe Isus. Reînnoiesc recunoștința mea și vă asigur de afecțiunea, prietenia și rugăciunea mea și a Bisericii Catolice”. 

     Discursul PDG daniel la Catedrala Neamului (devenită peste noapte Națională):

   „Sanctitatea Voastră, domnule președinte al României, înalte autorități de stat, eminențele voastre, excelențele și preasfințiile voastre, dragi pelerini, vă adresăm salutul pascal „Hristos a Înviat!” și vă primim astăzi în această nouă catedrală a Bisericii Ortodoxe Române pe care Sanctitatea Voastră a dorit personal să o viziteze. Cu 20 ani în urmă, în zilele de 7-9 mai 1999, când Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat România, ca pelerin, el a numit această țară: „Grădina Maicii Domnului”. Deci, astăzi, noi vă primi ca pelerini în această catedrală nouă, în care deasupra altarului se află marea icoană în mozaic a Maicii Domnului, numită în limba greacă Platytera, iar în limba latina Regina Coeli. Icoana aceasta a Catedralei Naționale din București confirmă simbolic numele de „Grădina Maicii Domnului” dat României. Aceasta Catedrală are ca protector spiritual sărbătoarea (???) Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos, când serbăm și Ziua Eroilor Români, ca sărbătoare națională. Totodată, al doilea patron spiritual al Catedralei Naționale este Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat, fratele Sfântului Apostol Petru, din localitatea Betsaida, situată în Galileea. Acestă catedrală este o bazilică dedicată Sfântului Apostol Andrei, deoarece acesta este apostolul poporului român și ocrotitorului României. El a predicat Evanghelia lui Hristos în primul secol creștin pe teritoriul României de azi, în fosta provincie Scythia Minor, Dobrogea. Catedrala Națională a fost construită pe un teren obținut de la statul român de către vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, ca un act de reparație morală pentru cele cinci biserici care au existat în această zonă, trei fiind demolate și două translate de către regimul comunist, pentru a a se construi Casa Poporului, actualul Parlament.

În acest sens, noua Catedrală Națională este un edificiu simbolic al învierii bisericilor demolate, dar și un simbol al libertății religioase a poporului român, după aproape 50 de ani de regim comunist. Construcția acestui edificiu a început efectiv la sfârșitul lunii martie 2011 și a durat 8 ani, astfel încât în data de 25 noiembrie 2018 am sfințit altarul Catedralei Naționale, împreună cu Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în prezența membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a clericilor, credincioșilor și reprezentanților societății românești. În anii 1999 și 2002 Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea a oferit un ajutor financiar Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist pentru construirea acestei catedrale, în valoare de 200.000 de dolari americani. În anul 2017 acest ajutor financiar a fost integrat simbolic de Patriarhia Română ca parte din costul total de 500.000 de euro în vederea achiziționării clopotelor Catedralei Naționale, de la firma catolică Grassmayr din Innsbruck, Austria. Deoarece în tradițiile ortodoxă și catolică clopotele au o valoare simbolică foarte profundă, ele reprezintă glasul lui Dumnezeu, care cheamă oamenii la rugăciune și la cooperare fraternă. Suntem recunoscători pentru acest ajutor financiar simbolic şi, totodată, vă mulțumim pentru sprijinul pe care îl acordați constant credincioșilor ortodocși români din Italia și din alte țări, unde Biserica Romano-Catolică a pus la dispoziția comunităților ortodoxe românești 426 lăcașuri de cult, 306 din Italia și 120 în alte țări din Europa Occidentală. Din acest motiv, am acceptat propunerea părții catolice să oferim Sanctității Voastre și credincioșilor catolici prezenți aici în această catedrală posibilitatea se rostească rugăciunea „Tatăl nostru” în limba latină și să intoneze câteva cântări pascale catolice. Acest gest este un semn de recunoștință pentru spațiile liturgice oferite de comunități catolice parohiilor ortodoxe românești din Europa Occidentală. Iar după terminarea cântărilor pascale catolice, va urma în rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” limba română și vor fi intonate cântări pascale ortodoxe. În semn de ospitalitate românească, dorim să oferim Sanctității Voastre o icoană în mozaic a Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul spiritual al României, dimpreună cu urarea La mulți ani - Ad multos annos!”

   La final ...
   Cam astea au fost cele trei discursuri din care trebuie noi să ne facem o părere despre cele două personaje în discuție și despre ceea ce reprezintă ele!
   Ei bine, discursul Papei, este de un plictis adormitor, este plin de îndemnuri la reconciliere, la solidaritate, la iubire între oameni (nu numai între creștini), discursurile Papei aduc ca de obicei în discuție problema consumerismului și a îmbogățirii fără limite, a lăcomiei, a răutății, a succesului Satanei pe pe pământ. Da, este de-a dreptul plictisitor să asculți aceleași îndemnuri pentru o societate mai bună, este plictisitor să fii RUGAT să încerci să faci un strop de bine ... cam asta ar fi de spus ... să nu uităm și de complimentele pe care s-a simțit dator să ni le facă nouă, ortodocșilor majoritari și țării în care trăim! Ne-a dat multe dovezi de bun simț și îi mulțumim!

   Dar discursul PDG-ului BOR? 
   Ăsta cum a fost?
   Păi ... discursul Președintelui Director General al BOR a fost așa cum trebuie să fie: un inventar și o dare de seamă în fața adunării acționarilor! Am aflat că banii donați de regretatul polonez Ioan Paul II nu au fost suficienți pentru clopotele catedralei, clopote cumpărate de la niște papistași și că suma a trebuit completată (nici un cuvânt de mulțumire), am aflat cum stă treaba cu familia tradițională în România, țara în care oamenii au refuzat să fie de acord cu marota d-d (dragnea-daniel) privind homosexualitatea, am ascultat mulțumiri adresate statului român, am auzit laudă de sine și am aflat că cinci biserici fac cât o catedrală enormă, am aflat că bunul simț și buna creștere nu sunt acasă la ele la Patriarhia de la București, am aflat că este bine să-i faci Papii un tur al catedralei de parcă ai fi un ghid turistic care habar nu are cum arată și ce deține Vaticanul și San Pietro, am aflat multe de la și despre daniel și nu ne-au plăcut! Nu ne-a plăcut nici junele feminizat care-l aranja cu delicatețe pe exagerat de fericitul, care-l bibilea și-l lustruia și-i aranja hainele (veștmântul) pe el: ciudat june și ciudat rol! 
   Am mai aflat că ortodoxia românească nu face nici un gest creștinesc pe degeaba (și noi care ne plângem de cât de hapsâni sunt popii în ziua de astăzi!) și că lecția învățată (de a da vorbe goale pentru bunuri materiale) nu se poate uita nici măcar în asemenea situații: daniel a amintit de lăcașurile de cult cedate de catolici în occident credincioșilor ortodocși români (peste 400!) și a cedat și el, la rându-i, „dreptul” Papei de a se ruga în catedrală în limba ... latină!

   Ei bine, da, asta este situația: Papa ne-a vorbit omenește și ne-a rugat să încercăm să fim mai buni, daniel a numărat și a socotit parcă izmenele de la seminarul teologic crezând că în avere stă sfințenia!
   Eu, născut român, crescut român, educat român, m-am trezit ortodox pentru că așa erau părinții mei, bunicii mei, străbunicii mei și toți câți au mai fost neam de neamul nostru în tulburatele pagini ale istoriei acestui popor: nu m-a întrebat nimeni dacă vreau sau consimt la această apartenență religioasă, nu mi s-a cerut deci consimțământul, dar astăzi, judecând la rece, mă întreb serios ce am în comun cu d`alde PDG daniel, cu băiețașul ăla efeminat care-l făcea să arate gigea măi măi sau cu preotul care-mi cere de la obraz o sumă în funcție de „numărul de stele” pe care-l are biserica lui!
   Există în România preoți care fac „lucrarea Domnului” dând de la ei, există preoți care cresc și hrănesc zeci de copii fiecare, alții care ajută sărmanii parohiei, unii care se căciulesc pe la uși pentru sponsorizări mizere ca să ridice o sală de mese pentru amărâți, dar nu am auzit ca PDG daniel să accepte o singură dată măcar zece copii timp de o săptămână la casa de odihnă de la (să zicem) Dragoslavele, nu am auzit ca vreun cap al BOR să doneze ceva amărâților, nu am auzit ca printre degetele lor de MANAGER-I și CONTABILI voraci să scape vreun colț de pâine pentru amărâți - niciodată!

   Ω

   Am așezat în mod voit discursul Papei Francisc, cel care venit ca pelerin și frate s-a trezit în plină ședință de consiliu de administrație, am așezat așadar cuvintele Papei între cele ale Patriarhului cu sentimentul că așa este bine și frumos să stea: ce a spus Papa, trebuia să aibă de-a stânga și de-a dreapta vorbele lui daniel pentru că

LA FEL A STAT ȘI MÂNTUITORUL PE CRUCE, 

ÎNTRE DOI TÂLHARI, 

NU?