Chiar dacă astăzi muzică înseamnă un ritm reluat și repetat obsesiv, chiar dacă astăzi muzica este făcută de multe ori de oameni care nu pot cânta decât la fluierul piciorului, chiar dacă ne-am obișnuit cu acest tip de muzică, vă rog să vă faceți timp două trei minute și să ascultați ce vă propun: sunt convins că nu toată lumea o știe!
Dar, cele scrise astăzi nu au legătură cu Grigoraș Dinicu ci, mai curând cu căruța numită poșta română, drept care vă este clar acum că cele de mai sus nu sunt decât o introducere nițeluș cam lungă.
Așadar ...
Într-o frumoasă zi de joi, am încasat o amendă de circulație: că a fost corect sau nu, că agentul a fost răuvoitor sau nu, că legea română este tembelă sau nu, nu mai contează acum și aici! Contează ce a fost după, adică vineri.
Vineri dimineață dară, ca un cetățean conștiincios ce sunt, m-am prezentat la CEC să plătesc ce se cuvine cui are dreptul de a mă pungăși, știind că eu legal nu mă pot apăra: la CEC însă, sunt privit cu condescendență și îndrumat către poștă sau administrația financiară. Cum administrația asta îmi era peste mână, mă reped la un oficiu poștal aflat la numai 50 m distanță. Și de aici începe un roman pe care l-am citit în cele peste 50 de minute petrecute la coadă, roman necunoscut mie dar sigur semnat Kafka!
Intru deci, văd două cozi și mă așez cuminte la cea la care nu se primeau colete.
Număr persoanele aflate la rând în fața mea: șase (6).
Număr persoanele aflate la celălat rând: tot șase, dar cu pachete, colete, plicuri voluminoase și altele - asta înseamnă cântărire, completare hârtii, semnături, plată ... rămân la prima coadă.
Se mai așează cineva în spatele meu (o pensionară): profit pentru a-mi părăsi locul și a întreba la ghișeu dacă să stau sau este ca la CEC - mi se răspunde că pot sta la coada aceea.
Iau răspunsul ca pe o favoare personală și tot cuminte mă așez la locul meu în rând.
Îmi privesc ceasul: 9:20 - mă cam grăbesc la slujbă.
Să plec?
Totuși, plata în timp util îmi reduce amenda la jumătate, ceea ce nu-i chiar puțin!
Stau.
Pleacă primul client: 9:30!
Realizez că există un ritm în activitatea unui oficiu poștal: oficiantele manevrează niște instrumente de ștampilat care-mi inspiră prin zgomot forja grea de la fostul IMGB. Peste toate zgomotele puternice și stridente care mă înconjoară (bocăneli, ciocăneli, strigăte, râsete ale personalului) plutește un sunet fin și amenințător: un țânțar uriaș bântuie încăperea supra încălzită în care peste două zeci de persoane se topesc de căldură prin bunăvoința poștei care are vreo cinci aparate de aer condiționat montate dar ne răcorește deschizând la minimum singura și meschina ușă spre exterior.
Dau să mă feresc de eventualul agresor, gândindu-mă îngrozit că poate fi țânțarul acela care-o urmărește pe simona Halep!
Mă liniștesc, nu este nici un țânțar, sunt imprimantele poștei, imprimante pe ace, greu de întreținut, scoase din producție de cel puțin 20 de ani și care tipăresc ilizibil!
Privesc ceasul: 9:40 și mai am în față patru (4) persoane.
Iau în calcul foarte serios renunțarea la jumătate din bani și plata amenzii când m-or găsi la taxe și impozite.
Speranța revine: o persoană nu are cartonașul verde completat corect, așa că lasă imediat rândul și trece la scris altul - ceea ce credeam a fi un evantai pus de poștă la dispoziția clienților, se dovedește a fi un formular. O privesc pe furiș: cu icneli și opinteli pare că zgârie formularul cel verde cu părul pădure - dacă era un mesaj pe FB era scris și trimis de mult ... așa însă este mai greu!
Filozofez în sinea mea legat de schimbarea suportului și modului sau metodei de scris, îmi spun că și trecerea de la pergament la hârtie a fost privită ciudat, că și saltul de la toc și călimară la stilou (Petrache Poenaru săracul) așișderea!
În minte începe să-mi sune o melodie cunoscută.
În fața mea, un pensionar plătește lumina: dă Doamne să o plătească numai pe a lui! Am noroc, plătește doar o factură, dar durează (cu ochii pe ceas) ȘAPTE (7) minute!
Îmi dau seama că treaba ar merge cu 1 sau 2 % mai repede dacă în spatele ghișeelor nu s-ar discuta permanent despre câte ceva interesant: sper să nu mai am treabă la poștă când va fi vremea murăturilor sau în preajma sărbătorilor - probabil că atunci se transformă totul într-un mare club de socializare!
Persoana care se opintea să scrie a terminat și revine la rând: Murphy nu se dezminte, este chiar în fața mea - din spate se aud voci care-i cer să stea la rând.
Persoana se apără, luându-mă drept martor al faptului că a stat deja la coadă.
Un ceva mic, negru, cu coadă lungă și cornițe roșii, altfel un personaj destul de simpatic, mă împunge în coaste să nu recunosc că femeia și-a făcut deja stagiul de așteptare și astfel să mai câștig cel puțin șapte, opt minute: imediat apare însă un altul, fără coadă, fără cornițe, fără șpangă, alb din cap până-n picioare, care-l gonește pe primul și mă face să dau afirmativ din cap: da, a fost la coadă ...
Puștiulică ăsta diafanul parcă nu-i la fel de simpatic ca celălalt!
Căruța poștei îmi răsună din ce în ce mai clar în urechi!
Mai trec aproape zece minute, timp în care mă impacientez: dacă trebuia să completez și eu vreun formular? Sunt singurul de la coada care deja a depășit 15 suflete care nu are nimic verde în mână și care nici nu-și face vânt cu respectivul carton!
Transpir instantaneu și îmi explic mirosul caracteristic al încăperii.
Căruța poștei se apropie de destinație și fără să vreau ascult conversația purtată de pensionara din spatele meu cu o „doamnă” mult mai tânără: în primul rând realizez din nou că limba română își pierde sensul real și că orice cuvinte sunt bune în orice situație - cele două, vai de capul lor, se domnesc de mama focului; în al doilea rând mă îngrozesc de cât de tare vorbesc; în al treilea rând asist auditiv la o mostră de înțelepciune - una a văzut un afiș nenorocit, un A4 scris ordinar de mână spunând „Bilete CFR”, apoi s-a mirat cu încântare „iote, ăștia vinde și bilete dă tren!”, la care cealaltă, cu un aer de-a dreptul înțelept îi răspunde „da (fă) doamnă, dân treișpe noiembre”; îmi arunc din nou privirea pe afișele strâmbe, rupte și lipite cu bandă adezivă opacă, pentru ambalaj - pe amândouă, atât la plecări cât și la sosiri scrie clar mersul trenurilor VALABIL DIN 13 NOIEMBRIE 2015!
Sunt tentat să le întreb dacă votează, dar femeia cu revenire din fața mea a terminat și, în sfârșit mi-a venit rândul: mă simt important, sunt cineva!
Sunt cinevaul care se află primul la rând!
Dar nu-mi mai trebuie nimic?
Întind procesul verbal.
Ia procesul verbal.
Începe să scrie.
Căruța poștei ...
Îmi cere CNP-ul deși este scris citeț pe PV.
Căruța poștei ...
Vreau să-i dau cartea de identitate, dar face semn din cap să i-l spun.
Îi recit CNP-ul în auzul unei săli pline de oameni, dar asta nu mai contează!
Căruța poștei ...
Îi întind banii: se pare că nu-mi trebuie cartonaș verde!
Căruța poștei ...
Nu-mi trebuie?
Atunci să fiu sigur că nu greșesc: opresc gestul de a-i da banii și întreb pe un ton cât mai firesc cu putință „pot plăti cu cardul?”.
Sunt privit lung și dojenitor prin ambrazura care ține loc de spațiu de comunicare între cele două părți și în fața căreia eu stau cocoșat: „nu, că nu avem încă ...”.
Căruța poștei ...
Nu am înțeles ce nu are poșta română astfel ca eu, cetățean să nu pot plăti cu cardul, așa cum o fac la magazinașul din colț!
Întreb ce nu au.
Ridică din umeri.
Întreb din nou.
Ridică din umeri din nou.
Căruța poștei ...
Primesc hârtia care dovedește că o neatenție (a mea sau a polițistului) m-a făcut să plătesc cu 125 de lei și peste o oră din viață: financiar nu este o problemă, 125 de lei nu sunt bani puțini dar nici o catastrofă nu înseamnă plecarea lor în altă direcție decât cea planificată!
Dar ora pierdută absurd la poștă, la o poștă care se mișcă mai prost decât atunci când făcea transportul cu căruța, cum o recuperez?
Polițistul m-a pedepsit scurtându-mi viața cu o oră!
Am meritat oare?
Ω
Căruța poștei ...
Chiar merităm, noi românii asemenea pedeapsă din partea statului pe care-l susținem de fapt?
Am plecat fredonând, pentru a mă liniști,
Căruța poștei ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu