Faceți căutări pe acest blog

luni, 5 septembrie 2016

Dar dacă ...

   Povesteam mai zilele trecute despre Germania modernă și despre cea trecută: este imposibil să răspunzi întrebării deja clasice care te bântuie - cum a fost posibil ca un popor cu asemenea istorie culturală să nască numărul acela incredibil de monștri?
   Pentru că trebuie să recunoaștem, au făcut și alții câte ceva, dar ce-au făcut nemții, întrece orice imaginație: asta și pentru că ne raportăm la educația și cultura acestui popor! Să nu ne lăsăm păcăliți de răspunsul popular dat de orice neamț ce vrea să râdă de tine: „Hitler a fost austriac”, pentru că nu ține - cei ce l-au înconjurat au fost nemți sadea, unii chiar din lumea bună!
   Ei bine, pentru această impardonabilă greșeală, Germania continuă să-și pună cenușă-n cap și la mai mult de 70 de ani de la sfârșitul războiului: este evident că vor să facă pe plac URSS-ului și urmașilor lui, cât și evreilor din toată lumea - ce-o fi cu adevărat în sufletul și în mintea lor, doar Dumnezeu știe!

   Berlinul este o copie a ceea ce a fost odată: arhitectura este destul de eterogenă, lipsită chiar de coeziune aș spune, întregul fiind lipsit de eleganța Parisului. Diferențele arhitectonice dintre fostul RDG și vest sunt vizibile pentru călătorul sosit dintr-o țară (sper) fost comunistă: se pare că fără să vrem, am construit la fel de urât și de greoi.
   Insula muzeelor cu ale ei Pergamon sau Neues Museum, deși se laudă cu clădiri de secol XIX, construite probabil în bună măsură cu bani franțuzești, tot are un aer greoi, lipsit de spiritul celor ce le-au finanțat construcția după căderea imperiului lui Napoleon III.
   Berlinul este lipsit de unitate, este lipsit de o idee comună, dar Berlinul are un farmec al lui, are Tiergarten, are monumente, are istorie și, mai ales, are unitatea sistemului de transport: acest oraș, aflat într-un masiv proces de reconstrucție, trebuie vizitat peste cinci sau zece ani, până atunci „Unter den linden” în șantier nu are nici o șansă în fața elegantului Champs-Élysées.
   Dar, șocant este că acest oraș plătește în continuare tribut greșelilor trecutului, afișând la mică distanță de poarta Brandemburg un exagerat și disproporționat monument dedicat armatei roșii și soldaților ei, pentru ca la nici un kilometru distanță să te invite într-un memorial evreiesc! Nimic de spus, atrocități s-au produs de ambele părți, nenorociri au fost în șase ani de război cât într-un secol, dar cui mai folosește permanenta aducere aminte? Ce rost mai are penitența strănepoților? Cui mai folosește și la ce folosește?
   Greu de răspuns la aceste întrebări.

   Un alt monument foarte prezent în oraș este Zidul: ici și colo descoperi fragmente din zid, însoțite de povești, de fotografii, de istorii uitate, asta chiar dacă majoritatea turiștilor nici nu le văd, privirea fiindu-le atrasă de mult mai spectaculosul Sony Center sau de ultramodernul Potsdamer Platz!

   Așadar, cui folosește continua prosternare în fața unui învingător?
   Sau Germania așa simte sau preferă o asemenea atitudine în schimbul pieței deschise rusești: și cum bănuiesc că a doua variantă este și corectă, îmi scot pălăria în fața lor, admirându-i pentru pragmatismul de care dau dovadă!

   A propos de pragmatism: în mod clar madam Merkel vede lucrurile pe termen lung și atrage mână de lucru ieftină pentru muncile pe care nemții nu mai vor să le facă - dar de ce sirieni când românii și bulgarii sunt gata de muncă?
   Cum rămâne cu unitatea europeană?
   Și cu nevoile comune?

   Ω

   Trăiesc cu impresia că Germania își face propriul joc, că are politica ei proprie în cadrul UE și că această organizație nu va ființa decât atâta timp cât îi va fi utilă: ar trebui să ne păzim și să ne pregătim, pentru că noi, ăștia mici o vom păți cel mai rău când cei mari se vor supăra!
   Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu istoria Europei dacă România păstra măcar linia Carpaților în `44 și nu punea pe tava
URSS-ului toată partea sud-estică a continentului! Nu pot să nu mă întreb, știind că inițial Finlanda trebuia să fie în sfera de influență sovietică, dar a sfârșit prin a-și alege drumul, iar mareșalul Mannerheim a murit în patul lui!
   Știu, istoria nu se face cu dacă ... dar dacă ...?

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu