Entr`acte - Sanctuarul dublei măsuri

   Am avut inspirația să văd un film nemțesc: întotdeauna mă uit cu plăcere la producții „altele” decât made in USA.
   Cinematograful ne-american, aduce un alt mod de a privi lumea, nu are pretenția să rezolve toate problemele omenirii și, foarte important, nu are nevoie de super producții cu super efecte speciale și super actori pentru a spune povești cu adevărat puternice, deși lipsite de zombie sau super eroi!
   Așadar, lipsindu-mă bucuros de seria nesfârșită de asemenea „super” - colorat frumos dar cam găunos - am făcut din nou pasul spre cinematograful european: fără prejudecăți, m-am așezat să văd Freistatt, care la noi pe HBO rulează sub numele „Sanctuarul”.
   Nu vă ascund faptul că m-am lăsat oarecum influențat de nota filmului și nu de cea de pe site-ul HBO (4,5/5) ci de cea de pe IMDB (7,1/10) care celor obișnuiți cu sistemul acestei baze de date, spune multe despre un film european.

   Filmul, pe care vi-l recomand din mai multe motive pe care însă nu le voi expune aici, descrie experiența reeducării, mai exact a sistemului reeducării adolescenților rebeli din Germania de vest, acea minunată RFG, sistem prin care, aflăm la final, au trecut peste 800.000 de copii și adolescenți timp de decenii, mai exact până în 2010 când statul german a avut revelația existenței acestui tip de așezăminte educaționale!
   Da, instituții cu pretenții educative, în număr de peste trei mii (3.000) au existat în RFG și ulterior în Germania, sub conducerea directă a statului și a bisericii!

   Ceea ce povestește filmul nu a fost opera unor administratori nebuni, hoți sau incompetenți (ca la Plătărești de exemplu), ci a fost chiar sistemul! SISTEMUL! Că s-a încercat reeducarea prin metode demne de un lagăr de muncă (nu chiar de exterminare) nu mă surprinde, că doar aveau experiență, dar să procedezi astfel cu proprii-ți copii, mi se pare de neînțeles și de neexplicat!

   Filmul în sine este puternic, violent cât trebuie și lasă multe întrebări la care-ți este teamă să răspunzi: merită văzut!

   Ω

   Am înțeles ce vrea să spună Freistatt, îmi este clar și sunt oripilat de poveste și desfășurarea ei!
   Altceva nu înțeleg:

CUM AVEAU EI OBRAZUL SĂ NE ARATE CU DEGETUL PE NOI ÎN ANII `90

 PENTRU CÂTEVA CĂMINE DE COPII SCĂPATE DIN MÂNĂ

 CÂND LA EI OROAREA DEVENISE STANDARD?

   Îmi răspund singur la această întrebare:

NU CONTEAZĂ VALOAREA MĂSURII,

CONTEAZĂ CINE MĂSOARĂ!

  

   Din păcate!