O cărămidă ... în cap?

   Am greșit și m-am uitat la proTV: după ce sâmbătă seara am fost îmbiați cu un film notat cu fabuloasa notă 5,4 de IMDb, ziua de duminică a fost plină cu reluări (ca și după amiaza de sâmbătă de altfel!), continuată cu veșnicul bocet al „României, te iubesc”, cu emisiunea de știri în care un peticit și-a dat în petic de la Barcelona alături de toți ceilalți inepți care vorbesc o limbă necunoscută românilor care vorbesc românește (magazin de prăjituri?), de o imbecilitate numită rubrica sport, de un concurs penibil și de un film (nu se putea altfel, nu?) în reluare! Nu mă miră, pentru că în timpul săptămânii, postul abundă în emisiuni triviale, penibile și vulgare, de genul „la măruță”, „povești de viață”, „gospodar fără pereche” și cam toate prostiile care-i amuzau pe românii retardați în primii ani de după revoluție!
   Cu regretul că atât Academia Română cât și CNA-ul au ajuns două organisme inutile, a căror dispariție nu ar fi simțită sau regretată de nimeni, îmi dau seama că, deși la prima vedere nu mi s-a părut foarte relevant în peisajul cultural românesc tarat de prost gust, prostie crasă, analfabetism și vulgaritate, am asistat totuși la un spectacol care trebuie să-mi (ne) dea de gândit! Vineri seară, la Institutul Cervantes care s-a îndurat să le dea sala pe mână, o trupă de entuziaști a susținut un spectacol de teatru! Da, niște (nu glumesc) entuziaști, au reușit să țină în priză câteva zeci de oameni, într-un decor mai mult decât minimalist (am numărat unsprezece cutii tip IKEA și atât) cu o poveste despre dragoste și iubire! Nu contează acum calitatea textului, viziunea autorului fiind a autorului și atât, ci jocul entuziaștilor care au reușit de multe ori să vorbească mai mult prin pantomimă decât prin replici: cine sunt aceștia? Sunt cei ce încearcă imposibilul, adică ridicarea unui teatru particular de la zero, unul care se va numi „Grivița 53”! Singurul „actor” cunoscut al trupei a fost ... Irina Nistor, a cărei voce a dat unora dintre noi startul amintirilor și nostalgiei.

   Așadar, câțiva entuziaști au reușit să adune cu greutate o mână de spectatori cu invitații la un spectacol de teatru: în mod paradoxal, acești oameni care Amestecă în supă și nu mestecă în ea, nu reușesc să facă săli pline deși au ceva de spus și chiar spun, nu reușesc să se autosusțină, nu reușesc să aducă adică bani, pentru că fac artă! Dacă făceau prostiile televizate cu care ne-au educat de ani de zile televiziunile cărora CNA-ul nu le mai impune nimic sau ne vorbeau în modul neinteligibil devenit modă odată cu apariția „facultăților de comunicare”, erau probabil plini de bani!
   Dar nu sunt, drept care, un

   Ω

   vă roagă să vă gândiți serios la posibilitatea de a cumpăra cărămizi pentru teatrul entuziaștilor în detrimentul uneia ca leskocare n-a auzit de ... Nicolae Iorga, măcar pentru că-i pe o bancnotă a țării ei adoptive!

   
   Ar merita o cărămidă ... în cap?