Entr`acte - În plină glorie

   O viață fericită


   Teatrul de comedie ne oferă prilejul rar de a lega direct și fără ezitări lumea scenei de viața reală și, paradoxal, tot prin intermediul scenei! Piesa în discuție (În plină glorie) este în realitate un documentar, un documentar vorbind destul de direct și fără prejudecăți despre libertatea cuvântului persoanelor bogate și despre prostituarea celor ce-și găsesc un refugiu financiar în preajma lor!

   Dreptul la liberă exprimare este fără îndoială unul fundamental în toate democrațiile lumii, dar ... dar în ce fel se poate face auzit un oarecare și, în ce fel și cât de tare un personaj potent financiar? Nu încercați să vă ascundeți în spatele internetului, blogurilor or
facebook-ului, pentru că și aici funcționează aceeași poveste: sunt rari cei ce reușesc să sară peste bariera grupului de prieteni și să se facă nu doar auziți ci și ascultați!
   Apoi, vorbind despre prostituare ... este un clișeu acela care ne face să credem că prostituția este doar de tip sexual și de gen feminin: sunt tot felul de prostituate și prostituați, unele/unii chiar cu gulere albe și titluri universitare! Altfel - vă întreb eu pe dumneavoastră - de unde atâtea titluri de doctori și de unde atâtea lucrări științifice apărute peste noapte? Cum altfel s-a născut Junimea de la Jilava?

   Ei bine, piesa ne vorbește tocmai despre acest tip de prostituție, intelectuală, prostituție ce s-a întâlnit cu nebunia (sifilis de gradul III se pare) grandorii și supra-auto-aprecierii! Personajele de pe scenă au existat în viața reală: Florence Foster Jenkins fiind chiar posesoarea bolii de mai sus, avea o scuză pentru crezul ei! Ceilalți însă, cei ce au trăit bine merci de pe urma nebuniei ei, acei „susținători” și „lăudători”, pasionații cărora le-a plăcut așa ceva, ce scuză au avut?
   Așadar textul nu pe FFJ o incriminează, ci pe cei care au „adulat-o” contra cost!

   Să lăsăm în urmă deci capodopere de acest tip și să vorbim puțin despre piesă în sine: în sfârșit am văzut o combinație reușită și funcțională de mai multe moduri de exprimare audio/video! Pot spune cu mâna pe inimă că inserturile din filme alb negru sunt excelent găsite și așezate în întregul poveștii, iar pianul poate fi considerat în momentele uverturii care ne anunță o seară de operă un personaj de sine stătător.
   Jocul actorilor este curat, corect, dând impresia că sunt pe scenă și din plăcere nu doar din nevoia de a-și plăti facturile.
   Gabriela Popescu, „plină de draci”, ne-a amintit de multe ori personajul principal dintr-un serial de comedie ce a rulat cu mulți ani în urmă și pe la noi (The nanny - Dădaca)

însă nu pot spune că acest lucru este unul rău!
   George Mihăiță, deși bun în rol. are aceeași voce și același comportament care l-au consacrat, iar acest lucru nu este întotdeauna unul binevenit!
   Mihai Bisericanu este o surpriză plăcută, chiar dacă în unele momente dialogurile cu sala au avut un aer artificial.
   O notă pentru cele două „subțirele” anturaje: pline de viață, fetele au umplut scena - în sensul bun al cuvântului!
   N-am înțeles nevoia prezenței Feliciei Filip, dar, cine sunt eu să mă plâng de faptul că mi se oferă și prestația pe viu a unei soprane consacrate?

   Ω

   În concluzie, un spectacol bun, dar la care trebuie să te duci informat în legătură cu personajul, viața și cariera lui!
   O seară agreabilă, seară pe care o dorim cât mai des posibilă!