În savană era o familie de lei.
În aceeași savană, mai trăiau câteva familii de hiene necrofage și profitoare, un leopard cam sperios și multe turme de rumegătoare convins vegetariene.
Plecau leoaicele la vânat, dar rar mai reușeau să aducă ceva acasă: girafele stăteau de pază cu schimbul și dădeau alarma, maimuțele învățaseră să arunce cu pietre, zebrele loveau periculos de tare cu copitele iar frumoasele Impala și urâtele Gnu, amintindu-și că principala armă a antilopelor este viteza, se antrenau și alergau fără griji în jurul prădătorilor!
Leul, obișnuit ca leoaicele să vâneze destul pentru el, ele, pui, dar să mai rămână și hienelor câte ceva, a plecat și el la vânătoare, ca să vadă cu propriii ochi ce se întâmplă: nu avea de gând să se mulțumească doar cu iepuri sau pui bolnavi, cum ajunsese să facă vărul lui leopardul.
Și a ajuns leul la locul de adăpat: chiar dacă apropierea a fost extrem de prudentă, chiar dacă deplasarea putea fi dată drept exemplu de manual la școala puilor de lei, stăpânul nu a surprins pe nimeni acolo!
Plecaseră toți!
Nici măcar nu fugiseră îngroziți, ca altă dată!
Plecaseră!
Pur și simplu!
Leul s-a supărat și a răgit prelung, tocmai pentru a-și arăta mânia!
Din copaci, maimuțele au început să râdă de el, iar când le-a mârâit, i-au spus din înaltul sigur al verzii cetăți că ar cam fi timpul să pună laba la treabă, să-și găsească adică o sursă de hrană așa cum face toată lumea, să nu mai mănânce celelalte animale și să intre în rândul regnului animal! Leul a ascultat, nu a mai spus nimic și a plecat înapoi la culcușul lui.
Ajuns acolo, a chemat leoaicele la sfat, a chemat apoi și leopardul - sângele apă nu se face! - iar într-un târziu, înțelegând că sunt cam puțini ca să reușească ce și-au pus în gând, a chemat și hienele.
Au vorbit, leul le-a spus ce le cer celelalte animale din savană, ei s-au sfătuit și nu le-a plăcut, leul le-a spus apoi ce idee are și s-au sfătuit din nou ...
A doua zi, dis de dimineață, leii își mutaseră culcușul lângă singurul loc de adăpat; leopardul stătea și el cocoțat în singurul copac din zonă; cele câteva familii de hiene se înșiraseră în lungul apei și supravegheau malurile, dând imediat ce simțeau ceva, alarma!
De adăpătoare nu s-a mai apropiat nimeni altcineva în ziua aceea!
Nici în ziua următoare!
Nici în următoarea!
Nici în celelalte!
Într-un târziu, elefantul, fiind mai mare și fără frică în fața leului, a venit să se adape: leul l-a lăsat - nu se punea cu namila de câteva tone greutate, nu era nebun - dar i-a amintit elefantului că urmează să aibă pui și că puii de elefant sunt fragili și vulnerabili și că de, nu se știe niciodată ... Elefantul a înțeles, s-a adăpat el și ai lui și a plecat fără a ajuta și celelalte ierbivore să bea apă - așa cum promisese!
Timpul trecea, setea era din ce în ce mai mare.
Pe neașteptate, zebrele au venit cu întreaga lor herghelie la apă, încercând să se adape: leul și ai lui erau pregătiți, au luptat cât de mult și de bine au putut, a fost omorâtă o hienă cu o lovitură de copită - nici o pagubă, nu-i așa? - dar ei au răpus câțiva mânji, o iapă cam bătrână și doi armăsari frumoși: aveau apă din belșug și mâncare pentru multe zile!
Și a fost iarăși liniște un timp!
Înnebunite de sete, ierbivorele s-au strâns pașnic lângă ochiul de apă, pentru a întreba ce vrea leul de la ele pentru a le lăsa să se adape. Răspunsul a fost simplu: prădătorii cereau nici mai mult nici mai puțin decât renunțarea la sistemul de pază a turmelor! De restul se ocupau ei ...
- Adică vreți să ne mâncați și noi să fim de acord să nu facem nimic? De ce am face asta?
- Pentru că noi suntem mai puternici, avem colții ascuțiți și nu vrem să alergăm toată ziua până prindem un animal bolnav sau despărțit de turmă! Și pentru că noi, deși suntem mai puțini, acum suntem mai puternici!
Ω
Nu am terminat de scris, pentru că nu m-am hotărât încă la numele personajelor!
Pe leu l-aș boteza Liviu ...
Pentru hienele necrofage ce nume ați alege?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu