La trasul cu urechea ...

   Mai zilele trecute, m-am întors dintr-o scurtă vizită în Italia: nu am fost nici la portocale și nici la măsline, așa că am putut ciuli urechile atunci când am auzit românește. Ascultând (mi-e rușine pentru asta!) cu atenție convorbirile purtate de regulă cu voce muuult prea ridicată (obicei românesc, să ne fie rușine!), am constatat că proasta creștere ne guvernează oriunde și oricând: că ești în biserică sau pe stradă, în restaurant ori magazin, conaționalii mei sunt zgomotoși și se comportă de parcă ar fi ei singurii oameni de pe pământ (să le fie rușine!)! 
   Însă, nu despre acest model uman vreau să amintesc, pentru că aici nu trebuie să tragi cu urechea ci să-ți astupi urechea, ci despre ceea ce am auzit discutându-se pe aeroportul Linate, în așteptarea cursei de București. 
   Spate în spate cu mine/noi, se găsea un grup de bărbați. 
   Toți păreau săriți bine de 40 sau chiar 50 de ani. 
   Toți păreau foarte obosiți.
   Toți păreau mâhniți.
   Nici unul dintre ei nu se arăta a fi murdar sau neglijent îmbrăcat: niște oameni normali și civilizați, cu care nu-ți este rușine.
   Vorbeau românește ...
- Acum este târziu, nu mai ai ce le face! a spus unul.
- Niciodată nu-i prea târziu, ar trebui să plătească toți ăia de-au distrus industria și ne-au aruncat în cele patru vânturi! i-a răspuns un altul.
- Da - a intervenit încă unul - ar trebui să le crăpăm capul, că ei stau bine merci acasă cu teșchereaua plină pe când noi trebui` să batem Italia de la un cap la altul ca să găsim de muncă, să ne hrănim pruncii!
- Așa este - a spus al patrulea din grup - am bătut toată Italia din Lombardia-n Sicilia, când acum puteam sta acasă la Vișeu la o bere!
   Discuția, pe care o reproduc în rezumat, a durat destul de mult și a fost singura dată când unii dintre ei le-au mai zis sotto voce de mamă politicienilor responsabili de distrugerea unei țări în scopul propriei îmbogățiri!
- Când i-am zis lu` italianu` ăla că aveam fabrici de tractoare și de camioane și de mașini și de avioane știți ce mi-a zis? Că să ne ducem acasă, să ne punem fabricile la loc pe picioare și să muncim acolo, dar nu prea mă credea că am avut în România așa fabrici ...
   S-a anunțat că începe îmbarcarea și, cei patru muncitori români, cei pe care nu i-am auzit făcând zgomot, cei care s-au comportat fără stridență și care și-ar dori să fie acasă, lângă „prunci”, au încheiat pe moment discuția și s-au îndreptat spre poartă. Am rămas puțin mai în urmă, meditând la zicala 

„dă-i Doamne românului mintea a după urmă”!

   Ω

   Cât timp ne trebuie ca să înțelegem că urmașii distrugătorului de țară iliescu, sunt la fel de toxici ca înaintașul lor?