Entr`acte - Mașina timpului

   Am fost și sunt în continuare de părere că diversitatea culturală este un mare câștig pentru toată lumea și, în special, pentru majoritate. 
   Când spun diversitate culturală, înțeleg asta ca acoperind și literatura și dramaturgia și pictura și muzica și gastronomia: cine îl obligă pe cel de alături să-i semene, nu știe ce pierde! 
   Așadar, este bună uniformizarea societății și limitarea modurilor ei de exprimare materială sau artistică?
   Din punctul meu de vedere, nu! Este și motivul pentru care sunt anti globalizare (am vrut să cumpăr ceva din Bangkok dar, întâmplări neașteptate m-au împiedicat s-o fac - am regretat pentru că era un obiect tipic thailandez: la întoarcere, am constatat că Bucureștiul era deja plin de asemenea obiecte)!

   Ce ne facem însă când masca diversității culturale ascunde amatorism, diletantism și un desuet prăfuit? 
   Ce ne facem când un spectacol de teatru în loc să fie un spectacol este o înșiruire de clișee?
   Ce ne facem când constatăm că un teatru care s-ar putea lăuda (de ce n-o face?) că le stătea în gât ocupanților germani, nu a evoluat mai deloc de pe vremea când se numea Barașeum? Nu pot să nu bag de seamă „holocaustul românesc” și modul bestial în care au fost tratați evreii chiar sub regimul numit „România Stat Național-Legionar”: este adevărat că au avut loc atrocități anti evreiești comise și de legionari și de armată, dar distanța dintre intoleranța românească și a celorlalți, a fost incredibil de mare! În sfârșit, să nu o lungim prea tare ...

   Un asemenea teatru, cu un asemenea trecut, cu o asemenea moștenire, ar fi trebuit să spună ceva, mai ales că nu mai este doar acel Teatru de Revistă din timpul războiului, iar sub conducerea Maiei Morgenstern mă așteptam la ceva mai ... ei bine nu! Am văzut „Motke hoțul”, piesă aș spune clasică, am văzut-o jucată în idiș, ceea ce este foarte bine, am rezistat obscenităților gratuite care vor să amuze un public în vârstă dar infantil, am suportat cu stoicism intermezzo-urile muzicale care greu au mai căznit actorii, am înghițit jocul slab cu manifestări și mișcări rupte parcă din umbrele unui neînțeles kabuki, am suportat până și traducerea plină de greșeli flagrante și m-a amuzat muzica pe viu, dar când am simțit că TES și hoțul ăsta de Motke nu mă duc în trecut ca un exercițiu artistic ci pentru că ei încă sunt în trecut și n-au de gând să-l părăsească, am simțit o strângere de inimă!
   TES ar putea face săli pline într-o zonă în care Bucureștiul este bogat dar sărac în săli de teatru, ar putea face cultură, ne-ar putea explica mai bine ce înseamnă cultura evreiască - pe care eu personal o cunosc mai mult prin scrierile lui Shalom Alehem - și ar putea apropia real oamenii din cele două culturi.
   Cine spune că nu se poate sau că nu merită, să citească despre activitatea dramaturgică a lui Mihail Sebastian și „Steaua lui fără nume”!

   Ω

   Regret mult că având o bază solidă și o poziție de invidiat cei de la TES nu profită! Din păcate, aerul de depășit și învechit nu poate fi șters decât cu dorința de a o face și nu mimând actul artistic: propaganda pro ar fi bine venită și bine primită!
   Până atunci, shalom aleheim!