Arta de a scrie prost?

   Pentru cine nu știe, dați-mi voie să mă laud, am prostul obicei să citesc: și literatură și poezie, chiar și oarece teatru. Dar, deși obiceiul cititului pare dăunător multora dintre concetățenii noștri, vă pot demonstra contrariul și vă pot face să citiți: nu orice, nici nu mă gândesc la asta, vă îndemn să citiți un roman românesc, un roman „minunat”, un roman ... dar ce spun eu un roman, o capodoperă, o minunăție a genului! Scriitura respectivă se numește „Ultima cină cu Leonardo” în subtitlu „Anula” și este „opera” unui constructor pe numele lui george cornel popa. Nu pot folosi majuscule, m-ar bate Dumnezeu!
   După primele zece pagini nu am mai rezistat și l-am căutat pe net, descoperind că este un autor premiat și că așa și pe dincolo: iată dar o scurtă pseudo cronică de carte, una pe care o scriu după ce am reușit să rezist eroic celor 350 de pagini de nebunie istorico literară ... 
   Așadar, să începem!

   Presupun că autorul nostru l-a citit în copilărie din greșeală dar cu plăcere pe Dumas Tatăl, în adolescență ca lecturi obligatorii pe Sadoveanu și, la maturitate, din întâmplare, pe Dan Brown: romanul mai sus pomenit încearcă să apuce câte puțin de la fiecare dintre autorii de geniu aduși în discuție. Problema este că cei trei chiar au avut/au geniu! Dar numai ei!
   Așadar, băgând cornelul nostru de seamă că Dumas a putut viola liniștit istoria cu romanele lui, și-a spus că este la îndemâna oricui poftește, oricui dorește: ei bine, nimic mai fals, pentru că exact părintele mușchetarilor recunoștea violul dar se lăuda că a dus la apariția unor copii foarte frumoși! Dacă am enumera acum și aici realizările creolului am fi obligați să ne întrerupem și să ne ocupăm numai și numai de el, așa că o luăm în altă direcție, anume încercăm să vedem ce a luat ghiță de la Alexandre: păi, exceptând perioada istorică și încercarea descoperirii unei acțiuni interesante, el a mai luat de la ilustrul francez arta de a înmulți rândurile! Pentru știința-i viitoare, îi povestim că Dumas își publica romanele în foileton, iar ziarul îl plătea la rând, așa că a apărut valetul lui Athos, pe nume parcă Grimaud, un tip care răspunde monosilabic, un tip care produce rânduri, pentru că un dialog de genul
„- Ai fost la ...?
  - Da!”
însemna două rânduri! Două rânduri de plătit! Atunci când ziarul a protestat, Dumas a renunțat la pitorescul personaj! Așadar, de ce cornelul autohton a simțit nevoia unei așezări în pagină demnă de dorințele unui poet? Nu știm, singurul răspuns valabil fiind că a vrut neapărat să publice un roman „mare”!

   Și Sadoveanu l-a impresionat și influențat pe autorul nostru, dar din păcate între cei doi singura asemănare este aceea că-s ambii moldoveni, pentru că în privința talentului nu se pune problema să semene! Așadar, citind el probabil „Frații Jderi”, și-a spus că merge orice prostiuță la gâștele astea de cititori români și că odată ce „te-ai” premiat și ai prins firul, hârtia suportă orice! 
   Fals, nimic mai fals!
   Sadoveanu o fi făcut pact cu comuniștii, o fi scris el Mitrea Cocor, dar este un scriitor de roman istoric pe nedrept uitat! Nu era rău deloc dacă ghiță modernul ar fi învățat de la bătrânul Sadoveanu că autenticitatea unei epoci se creează prin limbaj, prin folosirea unor arhaisme (nu multe ci suficiente), că personajele formau altfel frazele și cu alte vorbe, că apucăturile erau altele, că eticheta era alta, etc, etc: nu găsești la Sadoveanu vreo exprimare de genul „slugile îl comentau pe Ștefan” sau nu am găsit-o eu! Co moldoveanul nu a învățat nimic, crezând că a învățat tot: din nou s-a înșelat! 

   De la Dan Brown a luat ideea unui roman cu da Vinci!
   Auzind însă că oamenii de artă l-au acuzat pe Brown că i-a spus da Vinci și nu Leonardo, așa cum este cunoscut în cercurile selecte ale celor care chiar îl înțeleg pe florentin, cornelul nostru a făcut schimbarea pentru care se crede tare isteț și, l-a introdus în titlu pe, ați ghicit, Leonardo! El nu a putut înțelege că Dan Brown a folosit  numele de familie pentru a evita confuziile de genul „Codul lui Leonardo ... di Caprio?” și nicidecum din greșeală! Dar, așa cum nu a înțeles titlul, la fel putem spune și despre modul în care scrie Dan Brown: deși pare facil, romanul americanului are în spate multă cercetare, corelarea unor evenimente, interpretarea și introducerea unor simboluri în context, ori tocmai aici ghiță a dat cu oiștea-n gard mai ceva decât un autor de perle la examenul de bacalaureat la limba română deși putea folosi măcar Wikipedia dacă nu ceva mai de Doamne ajută găsit prin biblioteci!

   Să lăsăm însă aspectele insolite ale influențelor literare și să trecem la greșelile impardonabile cu care este împănat acest tom cu pretenții de roman (istoric?).
   Vin în fuga mare greșelile de logică, de numărătoare, supărătoarele greșeli care fac cititorul să se întrebe de ce este considerat prost: într-un loc, vodă Ștefan, duce pe umeri o povară, cu o mână ține sabia și, cu ultima lui mână, dă la o parte crengile din drum! La o numărătoare rapidă, rezultă că vodă avea cel puțin trei mâini! Într-un alt loc, același Ștefan, își face singur masaj la umeri, așadar înțelegem că avea și două mâini posterioare! Daniil Sihastru, este adus periodic în discuție, doar că mai este prezentat și ca preot, când el de fapt a fost un călugăr: să nu uităm, același Daniil îl visează pe ... nu, nu ați ghicit, nu pe bunul Dumnezeu ortodox ci pe Leonardo da Vinci! Vin apoi greșelile ilare și absurde, demne de romanele siropoase de secol XIX: o oarecare dintr-un fund de Hârlău, o fătucă așadar, o persoană pe care n-am priceput încă dacă trebuie s-o privim ca fiind eroul și personajul principal, este trimisă de vodă Ștefan într-o super misiune diplomatico artistico economică! Fătuca aceasta, pe numele ei Anula (?), era de o deșteptăciune rară și, într-o epocă în care bărbații nu învățau carte, ea a pus mâna și citindu-l pe divinul Dante a învățat italienește! Tare, nu? Trecem peste problemele de etichetă, trecem peste prezența lui vodă într-un han uitat dintr-un uitat fund de țară, trecem peste ideea întâlnirii în hanul de pe drumul spre Melun, trecem peste toate astea pentru a intra în zona greșelilor subtile, greșeli datorate lipsei culturii generale! Ei bine, minunata noastră eroină cu iz sovietic învață citind Infernul și Purgatoriul limba TOSCANĂ, limba în care a scris Dante la anii 1300, învață toscana în speranța intrării în Paradis! Dar acțiunea se petrece la Milano, adică în Lombardia și, credeți sau nu credeți, acum 700 de ani șansele ca un milanez și un florentin să se înțeleagă erau destul de mici! Chiar și astăzi Italia are multe dialecte locale, chiar și astăzi limba italiană cultă este limba în care a SCRIS Dante, pentru că limba vorbită sună altfel! Pentru știința cornelului, italiana a început să se uniformizeze abia la sfârșitul secolului XIX și asta ca urmare a unirii Italiei (Risorgimento) și apariției unei cărți de bucate: Pellegrino Artusi, un negustor și gurmand italian, a scris „La scienza in cucina”, carte foarte bine primită în toată țara, carte care a pus gospodinele „pe jar”, carte care a dus la adevărate schimburi de idei și rețete între mai toate regiunile Italiei moderne, carte care, pentru a putea fi citită și înțeleasă a dus la schimbări de limbă și, așa cum se știe, limba copiilor nefiind paternă ci maternă, chiar și astăzi se simte pe plan lingvistic efectul cărții de căpetenie a bucătăriei italienești! Să mai amintim că limba italiană nu are o scriere fonetică? Să mai amintim că fătuca ar fi știut eventual alfabetul grecesc, apoi pe cel slavon și abia la final ar fi trebuit să cunoască perfect alfabetul latin folosit în Toscana? 
   În sfârșit, tot la greșeli subtile trecem și prostia conform căreia într-o familie de alogeni copiii încep să fie botezați cu nume autohtone și pe măsură ce trece timpul se revine la numele de origine (Smaranda - nume cu etimologie incertă dar foarte posibil vechi românesc, Elena - nume comun culturilor creștine, Anula - nu știm de unde l-a scos, dar suntem convinși că este vorba despre verbul a anula, pentru că deși se vrea grecesc, numele nu prea ... există).
   Pentru că suntem la problema numelor, să amintim de așa zisul hatman Plop, inspirat evident de hatmanul Arbore! Apoi, în așa zisul roman mai apar Răreșoaia care este prezentată ca o adevărată doamnă, deși personajul, nedocumentat istoric, pare a fi fost conform lui Grigore Ureche „o muiere ce au fostu după alt bărbat, târgoveț din Hârlău, de l-au chiemat Rareș”. Ei bine, nu se știe nimic despre această posibilă Marie, nu se știe să fi fost vreo boieroaică, nu se știe s-o fi chemat Stoica, nu se știe dar se înflorește! Am adus în discuție aceste invenții, pentru că autorul trece de la aiurelile inventate în legătură cu personaje fals istorice la modificarea datelor istorice: romanul începe prin 1487 și Petru Rareș este născut cel puțin un an mai târziu, când documentele dau ca certă nașterea lui LA HÂRLĂU, în 1483. Și acum, începe sarabanda greșelilor datorate lipsei de informare și documentare dar și imposibilității înțelegerii unor lucruri de o simplitate dezarmantă! Astfel, drumurile Moldovei lui Ștefan aveau intersecții și nu răscruci, personajele nu călătoresc ci au deplasări, Leonardo vede cu ochii minții o armă blindată și se gândește că i s-ar potrivi numele TANC, deși peste tot în lume arma respectivă a purtat numele de CAR DE LUPTĂ, transformat ulterior în englezescul TANK cu sensul de rezervor, cisternă, bazin, etc. Același Leonardo se lasă păcălit de acea genială fătucă ce învăța singură limbi străine, o ia ca ucenic și, pentru că nu era suficient, îi ascultă cu interes propunerea de a lăsa dracului Milano pentru construirea și pictarea unei biserici de mănăstire în Moldova cea de la capătul lumii! Deși pare ireal, Leonardo a fost și el un om, l-au interesat și pe el banii, așa că a vizitat prin 1485 Ungaria la cererea lui Matei Corvin pentru care a și lucrat câte ceva: probabil că dacă vodă Ștefan chiar dorea un asemenea artist, l-ar fi plătit și l-ar fi avut! 
   Din păcate, cornelul nostru își dă în continuare cu stângu-n dreptu` în continuare, punându-l pe Leonardo în 1487 să vorbească despre cele două picturi numite „Fecioara între stânci”, neștiind presupun că varianta de la Londra a fost lucrată abia după 1495!

   Greșelile sunt multe, mari, impardonabile, practic nu există pagină care să nu conțină asemenea imbecilități, însă ce m-a deranjat pe mine cel mai mult, a fost modul trivial în care scapă boii prin arătura bunului simț: ne descrie fără pic de talent depravarea din Veneția, ne face părtași la amorul împlinit de un ambasador cu o țigancă, ne face permanent martori la descrieri inutil de vulgare, chiar scabroase! Și pentru că ghiță m-a interesat, aflând eu că a fost și premiat, citez aici un fragment din opera, din capodopera dumisale „Dobitocul de țânțar”: 

„Mai târziu, când am dorit să umilesc o femeie, măcar în gând, când am dorit să-și piardă aura, mi-am imaginat că stă pe „tron” și că e constipată. Stăteam deasupra, nevăzut, și o priveam scremându-se, congestionată de efort și concentrare. Aburii defecației împuțeau locul. Cu o mână se ține de chiuvetă și cu alta de clanța ușii. Părul, transpirat, i s-a amestecat pe frunte în șuvițe încâlcite. Hățurile sutienului o gâtuie și îi lasă urme adânci pe spate. Chipul drăgălaș i se încordează și se destinde în funcție de travaliul intestinului gros. La sfârșit, fericită că și azi s-a lăsat „cu scaun”, se șterge la fund.” 

   Cum vi se pare? Magnific, nu?

   Ei bine, după ce am aflat cât de depravate erau bogatele stăpâne ale Veneției și cum se bucura ambasadorul de țiganca lui (nu sunt singurele fragmente!) mi-am spus că regret că nu este un roman pornografic! Măcar aș fi înțeles rostul ... dar așa nu pot pricepe de ce trebuie să fie scabros, de ce trebuie să mă mintă spunându-mi că talentul este totuna cu coprofagia!

   Voiam să atrag atenția asupra greșelii frecvente de a-l înlocui pe „a plăcea” cu „a place”, dar în contextul acesta deja mi se pare inutil!

   Greșelile sunt mult prea multe, gafele sunt monumentale, citești siderat că Leonardo s-a apucat de schițe pentru Voronețul visat de Daniil și că geniala fătucă învață arta lucrului în frescă! Asta însă nu-i nimic, pentru că la începutul așa zisului roman istoric autorul îți povestește că respectiva Anulă picta oale și ulcele, deși acest lucru necesită multe cunoștințe de olărie, de ardere, de compoziție, etc, etc.

   Dând la o parte greșelile grosolane de logică, de informare, de simbolistică, de tot ce se poate închipui, rămâne literatura: da, literatura, puțina literatură rămasă este de ce mai execrabilă calitate, închipuitul autor având un model de capitol, model pe care-l repetă la infinit, împănându-l cu greșeli și alte prostii!

   În scriiturile inginerului lipsește un singur lucru:

TALENTUL!

   Dacă tot este hotărât pentru a scrie roman istoric (nu prostia de acum!), îi recomandăm domnului inginer - pentru că de profesie este dumnealui constructor - unele romane istorice din care ar putea învăța cum se produce un asemenea lucru. Avem pe listă „După noi potopul”, acolo unde are Josef Toman o secvență de bordel care îți descrie totul fără nici un strop de vulgaritate, scremete și constipații sau „Regii blestemați”, roman pentru care Maurice Druon a studiat atât de bine subiectul încât a regretat permanent că nu a descoperit numele real al lui Lormet, valetul lui Robert d`Artois. Ar merge și „Faraonul”, roman în care Boleslaw Prus pornește de la premisa declarată că acțiunea se petrece în timpul lui Ramses XIII, istoria spunând clar că au fost doar 12 ramesizi. Sunt convins că până și ceea ce a fost un roman propagandistic („Căderea Constantinopolului” - Vintilă Corbu) bate la fundul gol aiureala asta de 350 de pagini!

   M-am întins cam mult și nu am putut spune nici măcar 1% dintre lucrurile absurde, greșite, proaste, prost scrise și prost spuse, etc, etc, din acest fals act de cultură, așa că mă opresc și nu vă mai plictisesc! Dar ... dar ar mai fi câteva lucruri BUNE de spus! Nu credeți? Ba sunt și câteva lucruri bune ... 

   Păi, ar fi aici faptul că albastrul de Voroneț este o greșeală a lui Leonardo descoperită din întâmplare de renascentista și imposibila eroină, ar mai fi că dacă spunea că Sf. Ioan din „Cina cea de taină” o are ca model pe aceeași eroină spărgeam tastatura dar nu l-a dus până acolo inspirația așa că am scăpat cu tastatura întreagă, ar mai fi și falsa pudoare care o face pe Răreșoaie să nască la han și nu acasă, deși în apocă era o mândrie să fii țiitoarea lui vodă sau a regelui, ar mai fi ... ar mai fi ceva? Nu bineînțeles, mai ales că nici astea nu sunt decât alte prostii! 

   A propos, dacă renunța la punctele de suspensie, reducea romanul cu cel puțin 80, poate 100 de pagini!

   Așadar, care a fost ultima cină cu Leonardo? Că după bețivăneala de la han, înțeleg că au mai stat un an împreună! Nu m-am lămurit!

   Așadar, știind că este un obicei auto publicarea, ne întrebăm cât o fi costat apariția acestor „minuni literare”! 

   Dar cât or fi costat premiile de grabă dobândite? 

   Cât o costa oare o falsă carieră literară? 

   Și ce câștigi de pe urma ei? La ce îți folosește?

   Omul ăsta scrie atât de prost de fapt, încât simt nevoia să lupt pentru salvarea planetei și reducerea consumului de celuloză! 

   Parol! 

   Poate între amicii lui de șpriț este un bon viveur dar asta nu înseamnă în mod automat că poți să pui orice fantasmă pe hârtie! 

   Sper să nu câștige la loto premiul cel mare, că atunci îl găsim și în manuale!

   Am găsit ceva rău în acest așa zis roman? Da, aproape totul!

   Am găsit ceva bun în acest așa zis roman? Da, este de preferat să scrie, dacă ar fi construit așa cum scrie, multe și grele tragedii am fi trăit!

   Ω

   Totuși, deși este greu de crezut, cartea poate avea și o anumită utilitate: găurită într-un colț dinspre cotor, atârnată de un cui la umblătoarea din fundul curții, ar fi finalul perfect al unei ultime cine cu un Leonaș oarecare!

   P.S. Cum își poate pune o editură numele pe o asemenea apariție? 
   Pentru ce sumă? 
   Pentru câți groși de argint?
   Întreb ... pentru un prieten ...