În buna tradiție românească, nici un
document, nici un act nu consemnează oficial acțiunea acelui proto Manole care,
căutându-și-o pe soața Ana cea zidită a scobit la Corbii de Piatră bisericuța
în vremea în care credința nu se măsura în arginți ci în rugăciuni și fapte
bune și se potcovea puricele cu 99 de ocale de fier și tot sărea de 99 de
stânjeni! Nu știm dară cine și când a făcut acest act, posibil de penitență, dar
știm că în vremea lui Neagoe Basarab, cel cu Curtea de Argeș și cu învățăturile
către fiul său Teodosie cel năpăstuit de vremuri grele cu turcii într-o coastă
și pretendenții Vlad Călugărul ori Radu de la Afumați în cealaltă, aici se
re-înființa o sfântă mănăstire, semn sigur că ea ființase și mai `nainte vreme.
Feliul în care iaste lucrată, biserică sală
cu două altare adică, o asemuiește bisericilor bizantine închinate către două hramuri
și mai ales celor cappadociene de sec X și nicidecum nu avuta ea vreodată un altar ortodox și unul papistășesc așa cum prostie mare spuseră unii oamini făr` de minte. Alături, se află trapeza, sala de mese
adică, o scobitură ca o raclă colțuroasă și neapărată nici de arșiță și nici de ger,
loc în care tradiția spune că ținea vodă Neagoe din neamul întâilor Basarabi
scaun de judecată, așadar înțelegem noi că pe vremea aceea justiția se făcea
liber și deschis, la vedere, iară nu prin cămări dosnice cum astăzi pare a fi
obiceiul! Iară pentru că am ajuns la facerea de dreptate, să mai zăbovim o
clipită și să mai spunem că-n vremurile `celea,
iute te scurta vodă de-un cap de se`ntâmpla să te afle vinovat și că altă cale
de atac decât numa` fuga peste munți în ungurime nu se afla!
Nici zugrăveala sfântului loc nu este de
lepădat, fiind acesta pictat – iară nu se știe de cine – într-un curat stil
ortodox de învățătură grecească, de la Bizanț adică, ceea ce înseamnă că mare
putință se află a fi fost pictat sfântul loc când încă mai iera
Constantinopolul la mare fală, adecă `nainte de mai zile 29, văleat 1453 de la
nașterea Mântuitorului!
Eh, de`așa vremi se`nvredniciră cronicarii
și rapsozii, veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii și danielii ori
teodosii de Tomis și falsa credință a catedralelor ce neamul nostru niciodată
nu a ridicat și a facerii de cruce în fața clădirii și nu a lui Dumnezău ...
Iaste cel sfânt schit rădicat frumos, pe o
coastă de deal, supt un părete dă piatră la vreo treij dă metri d`ăștia noi
`nălțime și fo cinzeci lățime.
Iaste cel sfânt schit astăzi loc dă vizitare
și de minunare nu atât dă zilele grele ce fost-au odată, cât dă credința ce
avură înaintașii, ce stătură în sfânta monastire goi, flămânzi și însetați,
fără de lemne că d`alde sobe or vetre nu s-or găsiră și numa pă credința lor,
făr` de aur ori odăjdii scumpe ce nu avură ci doară să rugară:
VEȘNICA LOR POMENIRE!
Iară dacă ieși din sfânta monastire și mai
faci doară câțiva pași în sus, tot pă mâna stângă afli în clipe doar câteva o
căsuță, o căsuță albastră, o casuță rădicată din paiantă nu din chirpici,
lipită pe ici pe colo, o casuță țărănească, cu prispă, sală și doauă odăi. Și`ntrânsa
vei găsi și leagănul de legănat copiii și locul de lucrat preșuri și haine și
toate cele de trebuință pe la gospodăria omului gospodar ce o ridicat-o. Și spun
hâtiile primăriei că iaste ea, căsuța, cam de la 1868 văleat dară musai că-i
mai bătrână și asta se știe din poveștile locului și ale oamenilor ce o au în
grijă că stăpâna de acu` a casei se știe acolo din neam în neam de când o fost
cu osteneală ridicată acum ani 150 și mai bine! Iară stăpâna ce ține iaca
și`acum casa și nici n-ar da-o, spune povești cui vreo s-o asculte și te învață
și te povățuiește dară frumos, nu a ceartă ori a obligație. Iară curtea căsuței
albastre musai că-i raiul pe pământ, că-i verde toată și-i cu câțiva pomișori
pe rod iară așa, într-o parte, nici n-are gard că nu-i trebe, că are un părete dă
stâncă `nalt tot să fie la fo zece metri d`ăștia noi: și pus-a acolo Dumnezeu
Bunul ori necuratul că învățații ce cercetară locul mai acu` vreo câțiva ani
nimica nu mai ziseră, puse așadar cineva acolo un urieș ce stă culcat și i se
vede parcă un picior și`un ochi ori o ureche! Ei, știți bine boieri
dumneavoastră și iubite boieroaice că ochiul vede el singur ce vrea să vadă și
mintea crede că așa vrea Domnul iară nu cum se zice astăzi c-ar fi pareidolie,
așa că dacă oți călca domniile voastre prin satul Corbi din comuna argeșeană
Jgheaburi, musai o`ți vedea ce vă va arăta soțul gazdei și mai multe și singuri
o`ți găsi cu cuviință de a găsi!
Iară de dus, duceți-vă fără grijă, ca bani
niminea nu v-o cere, numa` să vă duceți, să vadă oamenii curtea plină, că parcă
numa` din bucurie ori trăi dumnealor! Dar, dacă v-o lăsa sufletul să uitați
acolo câțiva lei, siguri veți fi că și coconii domniilor voastre și încă și coconii lor vor mai putea
să vadă căsuța albastră și uriașul și cascada dacă n-o fi secetă prea mare!
Ω
Iată dară, dacă vreți să bucurați sufletul
gazdelor de tot felul dar și sufletul domniilor voastre, duceți-vă odată la
sfânta monastire care`a fost și la căsuța albastră care este, lăsați câțiva
bănuți, gândiți-vă cine a avut mai mare credință – amărâții ceia din vechime cu
foamea și frigul lor ori danielul de astăzi cu aurul și limuzinele lui – și închipuiți-vă
că ați mai răscumpărat ceva păcate din multele pe care cu siguranță, noi toți
în lumea modernă le avem!
Așa să vă ajute Dumnezeu vă urează un om, de
pe stradă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu