Vocația tragicomediei

A murit Jorge Luis Borges! A murit cel mai mare scriitor argentinian al tuturor timpurilor! A murit un gigant al intelectului mondial! A murit ... Este adevărat că a murit în 1986, la Geneva, că a fost înmormântat în Elveția unde trupul i se află și astăzi și, la fel de adevărat este că nu a avut parte de funeralii naționale și nici nu cred că și-a smuls cineva părul din cap! În sfârșit, era doar un scriitor, un intelectual acolo ...

   În ciuda faptului că a fost favoritul permanent al Premiului Nobel începând cu anii 50, Academia Suedeză nu l-a premiat: voci insistente au spus că justificarea ar fi în ideile politice ale marelui scriitor, care fără a fi un activist, a simpatizat cu Juan Peron deși Borges a fost numit director al bibliotecii naționale a Argentinei exact după căderea lui Peron, cel rămas fără Eva ...

   Dar ce rost are discuția despre un oarecare scriitoraș genial, autor care a marcat gândirea umană și o va mai marca peste ani și ani? Răspunsul este simplu: ea se leagă tocmai de moarte, acest element tragic pe care – să fiu iertat – vulgul și vulgaritatea îl duc în comic și ridicol! Ceea ce vedem astăzi peste ani, mai exact vreo 68, s-a mai petrecut în Argentina și tot cu un personaj mirobolant, popular și zeificat! Exact, ați ghicit, la moartea Evei Peron mulțimea a lăcrimat funerar, a plâns monumental, s-a văitat național, cu același gest de sfârșit de lume! Moartea Evitei Peron, cea care s-a ridicat de jos și care a fost Lady Di pentru Argentina epocii, a scos pe străzi poate mai mulți oameni, oameni simpli, care au uitat instantaneu că promisiunile politice ale Evei Duarte nu le-au ținut de foame și că țara era condusă într-un mod absolut absurd care a și dus-o la ruină: nu a contat nimic, a contat numai și numai nevoia de tragic, nevoia de încheiere a unei povești sordide într-o notă de epopee antică, nevoia de unicat și de iubire religioasă! 

   Ce se întâmplă astăzi în Argentina la moartea unui mare fotbalist, imită ce s-a petrecut atunci, în 1952, la moartea Evitei: toată lumea sare să-și exprime regretul, toată lumea lăcrimează, toată lumea lasă de înțeles că totul s-a sfârșit! Și nu numai în Argentina, clubul Napoli de exemplu, renunță la numele stadionului San Paolo, vechi din anii `50, pentru o emoție de moment – la fel a făcut și firea, când a schimbat numele parcului Herăstrău în Regele Mihai – ați auzit pe cineva mergând în parcul ... Regele Mihai? 

   În același timp aproape cu moartea fotbalistului, s-a sinucis un fost mare jucător francez de rugby (Christophe Dominici), un nume de care probabil cei mai mulți nu au auzit sau nu-și amintesc, ceea ce mă face să mă gândesc ce se spune: fotbalul este un joc de gentlemen-i jucat de huligani iar Rugby-ul un joc de huligani jucat de gentlemen-i! 

   Ω 

   Regret să o spun dar, după ultimele manifestări ... populare, prefer rugby-ul fotbalului! Cu atât mai mult cu cât nu pot admira oamenii care au înlocuit simțul ridicolului cu vocația tragicomediei!

   Așa crede un om, de pe stradă ...