Snagă/znagă

   Am vorbit de mai multe ori despre convenția numită limbă. Mie personal îmi este clar că o națiune nu poate fi națiune fără o limbă comună, de toți înțeleasă, îmi este clar fără  fi un specialist în domeniu. Am spus de multe ori că se folosesc cuvinte noi și fără noimă și am lăsat de înțeles, fără să vreau, că fenomenul este nou: ei bine, nu este nou deloc! Întotdeauna au fost cuvinte și expresii la modă, întotdeauna a existat un argou sau un limbaj secret, întotdeauna a existat un limbaj profesional: am auzit de multe ori constructori vorbind despre „canale de cable”, persoane absolut stimabile, remarcabile și onorabile, oameni care știau clar că pluralul lui cablu este cabluri, spuneau și spun cable pentru că așa a intrat în limbajul meseriei: iar lucrul este absolut firesc! La fel se petrec lucrurile cu „câte bordeie atâtea obiceie” în loc de obiceiuri sau „merge ca pe roate” în loc de roți, dar astea sunt lucruri acceptate și îngăduite cam ca sorii lui Eminescu. Gândindu-mă la toate astea, îmi amintesc că pe vremuri, cu mulți ani în urmă, fiind eu un june angajat, am nimerit între oameni vechi, uzați și plictisiți, ocupați în primul rând cu aprovizionarea cu d-ale gurii și abia apoi cu orice altceva. I-am auzit de multe ori, de mult prea multe ori vorbind alandala, dar un cuvânt m-a izbit și nu l-am putut uita: snagă ori znagă. Ei bine, acest cuvânt era folosit în orice context, de la puterea fizică până la cea bănească, de la șansa într-un examen aranjat și până la căpătarea unui ciubuc gras! Ba chiar unul lăsa de înțeles că o femeie bine, mă înțelegi dumneata, avea snagă ... Cuvântul, venit din limbile slave (se găsește și în ucraineană și în sârbo-croată din câte știu), chiar asta înseamnă peste tot: putere fizică sau financiară, ceva pe aici – cu femeile nu are nici o legătură. Câteodată mai poate însemna și dobândă ori nevoie, depinde de context. Cum a ajuns acest cuvânt pe vremuri în gura vremelnicilor mei tovarăși nu aș putea spune, cert este că le plăcea mult și-l foloseau mai mereu, cu un aer superior și intelectual, lăsându-te pe tine ascultător, exact ca astăzi, să-ți închipui cam ce-au vrut ei să spună. Eu, tânăr fără minte, nu am rezistat și, călcat pe nervi de ce auzeam, am întrebat ce înseamnă acel snagă/znagă! Ba chiar am observat cu glas tare că toți folosesc cuvântul, în orice context și cu orice prilej dar niciodată, absolut niciodată când era vorba de luat sau dat bani cu împrumut! Am fost privit cu uluială, cu neîncredere (oricum nu le eram eu prea simpatic), chiar cu dispreț și ... și nu mi s-a răspuns: nu știa nimeni, nu putea explica nimeni, nu înțelegea nimeni vorba aceea care le rezona atât de bine în urechi și care putea ține ea singură locul multor cuvinte specifice care însă te obligau să spui exact ceea ce voiai să înțeleagă interlocutorul, deci îți cereau pe lângă un minim de exactitate și un minim de atenție!

   Ω

   Încet încet cuvântul a ieșit din moda să le zicem colegilor mei, a fost uitat și probabil a rămas numai ca un regionalism prin dicționarele pe care nu le mai consultă nimeni. Cu toate astea, după atâția ani, tot nu-mi explic mecanismul prin care un cuvânt sau o expresie intră în vocabular, de ce place și sună bine la ureche deși nu este necesar! De ce apar asemenea inepții, chiar la omeni mult mai cultivați decât cei despre care vă povestesc eu acum, un fel de „sinergia faptelor și meandrele concretului” ... cum or alege în ce mod vorbesc oamenii de pe stradă?