Crocodilii și lacrimile lor
S-a întâmplat un accident ... nu știm din ce cauză, un accident cam ca cel descris de Minulescu
„La circ…
Un accident banal –
Un acrobat,
Un salt mortal
Şi…
Acrobatul nu s-a mai sculat…
Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au ţipat…
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi şi-un accident adevărat
Şi-a fluierat…
Zadarnic -
Mortul n-a mai înviat…
Păcat de el! …
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus şi până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea – ndoit ca un inel.
Sau când pe bara fixă se învârtea
Ca o morişcă de cafea
Cu balerina lângă el!”…
Da, sunt de acord, arată mai frumos în versuri decât în viața de zi cu zi ...
Însă nu despre frumusețea actului artistic am vrut să vorbim, ci despre ceva mult mai prozaic: lacrimile crocodiliene vărsate de unii (convinși că așa este „corect politic”) și gogomăniile debitate de ei, gogomănii tocmai bune pentru categoria „CAP AI, MINTE CE-ȚI MAI TREBUIE?”! Ei bine, am început să acord atenție subiectului (mai mult decât unui banal fapt divers demn de „Ultima oră”) abia în momentul în care am fost atent la niște imagini din timpul unei conferințe de presă! La prima vedere, am fost convins că asist la o înregistrare necunoscută a unei conferințe de a lui Iorga: bărbi, ochelari, priviri pierdute în negura timpurilor, aer blazat de cunoscător ... ehe, am lăsat totul la o parte și mi-am spus că merită să urmăresc cu mai multă atenție documentarul! Dar vai, nu era Iorga, nici Pârvan, nici Tocilescu sau măcar Moisil (Grigore vreau să zic!): nici gând, erau niște fotbaliști, foarte docți, unii pe care probabil îi știu după nume doar câțiva suporteri (fani și fane adică) înrăiți și mândrii lor părinți! Am ascultat apoi și nemulțumirea unui antrenor (altfel fost mare jucător) privitoare la imposibilitatea donării unui obiect care nu-i aparține către o persoană din străinătate!
Am ciulit urechile odată cu motanul familiei și, spre deosebire de el (de motan, nu de antrenor) am făcut efortul de a pricepe despre ce este vorba: și vorba era despre dorința unora de la FC Dinamo București (unde ești tu, Unirea Tricolor?) de a dona Cupa României văduvei acrobatului de mai sus, Dumnezeul lui să-l odihnească!
De ce?
Pentru că li se pare că așa dă bine și că este - cum spuneam - corect politic!
Bineînțeles, cam ca tot ce ține de fotbalul românesc și acest curent este fals, uitând toate aceste personaje că trofeul zis Cupa României nu le aparține, uitând că ar cam trebui să deznoade niște ițe înainte de a lăcrima crocodilian, uitând că omul acela venise aici să joace fotbal pentru a câștiga bani și nu de plăcere, uitând că familia răposatului nu va putea trăi dintr-o copie de tinichea pe care o vor dona ei cu mare tam-tam (he, he, Africa), uitând că dacă sunt oameni cu adevărat și nu câini cum se tot laudă, bagă toți mâinile în buzunarele hainelor de fițe și în torpedourile mașinilor cu preț de locuință luxoasă și-i fac văduvei și viitorului copil un pustiu de bine și-i dau niște firimituri din „meschinele” lor venituri de fotbaliști cu aere de Iorga!
Dacă cineva era cu adevărat om la clubul câinilor, ar fi căutat și găsit o amărâtă pagină de internet și ar fi descoperit care este costul vieții în Yaounde, eventual prin comparație cu Bucureștiul și ar mai fi lăsat gargara asta cu Cupa și alte prostii aducătoare (cred ei!) de imagine!
Ω
„Acelaşi accident de circ, banal…
O zi relache,
Şi – apoi, la fel,
Cu-aceeaşi balerină lângă el
Alt acrobat …
Alt salt mortal!”
S-ar putea ca vreo câteva mii de €, în țara în care 1 € = 656 CFA, să conteze mai mult decât toate lacrimile de complezență de care sunt capabili niște băieți cu ochelari fără lentile!
Motanul familiei, mirosind el că nu-i rost de ceva delicatese și nici măcar de mângâiat, s-a culcat; eu am stat de am privit și ascultat inepțiile băieților cu pseudo talent sportiv și nu m-am ales cu nimic: cine a fost oare mai înțelept și mai câștigat?
Ce vizionar a fost de fapt Minulescu ...…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu