Un model

   „Nu cred in religii ci in Dumnezeu!”

                                                            Napoleon Bonaparte

   În 1789, bogata Franță, lovită de sărăcie, se revolta împotriva sistemului monarhic prin acțiunea numită de cărțile de istorie „revoluția franceză”. Trebuie spus că revoluționarii francezi au fost niște sovietici înaintea vremii lor din toate punctele de vedere și că principiile de bază ale revoluției, „libertate, egalitate, fraternitate” aveau în realitate cam aceeași putere pe care o avea și libertatea din societățile comuniste de mai târziu! În același stil sovietic, a căzut victimă revoluției și biserica, de fapt religia în general: biserica catolică din Franța a fost deposedată de toate bunurile care au fost vândute la licitație – de multe ori pe nimic – îmbogățind mulți oameni noi, preoții au fost izgoniți, bisericile au fost închise sau transformate – Notre Dame de Paris a devenit astfel ... templul rațiunii ...

   Apelativul tovarăș încă nu avea suficiente veleități spre a fi sanctificat, așa că s-a folosit acela de cetățean.

   În sfârșit, regii Franței și-au pierdut coroana, țara și capul, a fost proclamată republica și timp de zece ani grei țara a trecut prin cele mai crunte momente care pot fi închipuite într-o lume civilizată: din fericire, un corsican ilustru și genial a putut acapara puterea pe care Franța nu doar că nu o mai voia ci chiar căuta pe cineva să o primească! Între 1799 și 1804, generalul s-a transformat în Prim Consul cu aceeași ușurință cu care cu care a trecut de la Buonaparte la Bonaparte!

   Acest dictator de geniu a înțeles că este nevoie de ordine în întreaga societate franceză și, pe lângă alte aiureli impuse de revoluție – cum ar fi sărbători sintetice și fără valoare, calendarul revoluționar, apelativul cetățean și legi de tot felul care se băteau cap în cap – a șters și vechea impunere împotriva religiei: dar a făcut-o așa cum știa el!  

  

   În anul 1801, Primul Consul Bonaparte semnează cu papa Pius Concordatul care afirma în preambul că religia romano catolică apostolică este religia majorității francezilor dar nu singura (cum afirmase și Edictul de la Nantes care fusese revocat ulterior de Ludovic XIV) și repune în drepturi protestanții. Concordatul spunea că în Franța, pe lângă catolici trăiesc protestanți și evrei și că ei au dreptul de a-și exercita credința la fel cum o fac și catolicii.

„Cea mai oribilă dintre tiranii – spunea primul consul - este aceea de a obliga

90% din populația unei țări să adere la o credință contrară credinței lor”,

făcând aluzie la conflictele religioase care aveau loc încă de pe vremea aceea în Irlanda.

   Concordatul intra în vigoare în ziua de Paște a anului 1802 și pentru protestanți era un act revoluționar. Cu doar 30 de ani înainte, protestanților le era interzisă adunarea și pastorii protestanți riscau pedeapsa cu închisoarea dacă predicau.

   În 1808 și iudaismul era recunoscut la egalitate cu catolicismul și protestantismul. Reacțiile generate au fost radicale, venind din toate colțurile Europei dar mai ales din Rusia: țarul Rusiei condamna gestul făcut de Napoleon iar biserica ortodoxă îl numea antichristul pentru că a dat drepturi celor care ... l-au răstignit pe Isus.

   Totul a fost posibil urmare a înțelegerii dintre Franța încă republicană în momentul semnării și milenarul Vatican. Înțelegerea prevedea printre altele lucruri absolut revoluționare pentru acum peste 200 de ani:

-          statul francez plătea salariile în ierarhia bisericească

-          învățământul religios era organizat de stat

-          capii bisericii franceze erau numiți de comun acord de către republică și Vatican (în fapt, Franța își numea singură episcopii și preoții)

-          papa are numai un control religios asupra bisericii, așadar nu se poate amesteca în politica franceză decât pe probleme de dogmă religioasă.

   Ce nu se spune explicit, se subînțelege:

TOATĂ IERARHIA BISERICEASCĂ ESTE FORMATĂ DIN

FUNCȚIONARI DE STAT

CARE SUNT PLĂTIȚI DE STAT ȘI RĂSPUND ÎN FAȚA STATULUI

CA ORICE ALT CETĂȚEAN!

BISERICA NU MAI JUDECĂ DECÂT ÎN PROBLEME RELIGIOASE!

BISERICA FIIND PLĂTITĂ ȘI AVÂND STATUT DE NECESITATE PUBLICĂ

NU MAI POATE CERE NIMIC CETĂȚEANULUI PENTRU SERVICIILE PRESTATE!

NIMIC!

   Așadar, Primul Consul Bonaparte, ulterior Împăratul Napoleon, a înțeles că biserica dacă nu este supravegheată și condusă se transformă din aliat în dușman, cu propria-i politică și propriile interese, drept care în 1806 Franța a introdus catehismul imperial, un set de întrebări și răspunsuri prin care credinciosul era educat în spiritul slujirii țării și poporului francez alături de credința lui în Dumnezeu!

   Aici, prin catehism se înțelege definiția care spune:

catehísm = expunere a principiilor religiei creștine prin întrebări și răspunsuri.

   Au mai urmat transformări ale relației stat biserică în Franța imperială, regală și ulterior republicană dar întotdeauna în favoarea statului laic, stat care a pus mereu pe picior de egalitate toate religiile, fără a împiedica sau încuraja practicarea vreunei credințe!

   Ați auzit astăzi de plângeri împotriva bisericii catolice în Franța? În Franța și nu numai ... Ați auzit de așa ceva în occident?

   Cu siguranță nu!

   Singurele locuri în care religia nu a fost pusă în rând cu celelalte utilități publice și a fost sprijinită direct sau indirect de stat, sunt cele în care continuă să existe conflicte religioase, deși și acestea par pe cale de a se stinge pe măsură ce educația își face simțită prezența (vezi Irlanda dar nu numai).

   În schimb aici, în răsărit, credința pare a juca un rol foarte important, presupun că asta se întâmplă din cauza piedicilor puse de regimurile de putere populară anterioare actualelor democrații, motiv pentru care unii popi mai arată și astăzi cu degetul acțiunile cruciaților sau ale templierilor iar în unele țări ex iugoslave nu se mai înțeleg vecinii între ei!

   Venim din nou la veșnica problemă a educației: Franța napoleoniană pusese școlile primare în sarcina autorităților locale dar se ocupa de licee și universități cu mare atenție, tot învățământul fiind DE STAT și urmărind să scoată cât mai mulți cetățeni model! Tot statul a organizat și seminariile teologice, astfel încât statul francez s-a orientat spre obținerea unor cetățeni cât mai bine pregătiți pentru lumea secolului XIX în care trăiau!

   Credeți că acolo statul a reușit?

   Păi ... dacă ne gândim că între 1789 și 1815 Franța a fost într-un război aproape perpetuu, dacă ne gândim că la 1815 cazacii comandau de băut din șa în mijlocul Parisului grăbind ospătarii cu rusescul „BÂSTRO”, adică repede, ceea ce a dat actualul „bistro”, dacă ne gândim că Franța a fost total ocupată și că a pierdut și bani și oameni și teritorii și că după încă două revoluții, o republică și încă un imperiu se găsea din nou în postura de mare putere capabilă să ne hotărască chiar nouă soarta ... aș zice că da, sistemul școlar francez, laic 100% a fost bun și și-a atins țelul!

   V-am plictisit?

   Probabil deși sper că nu: scopul întregii povești adevărate a fost acela de a demonstra că există niște modele de succes din care ne putem inspira, că nu avem nevoie să dăm învățământul pe mâna câte unei abramburici andronești așteptând-o să inventeze scrisul și cifrele arabe, că avem de unde ne inspira! Presupun că dacă în rol de consilieri s-ar afla persoane cu un minimum de cultură în locul țâțoaselor de 25 de ani specialiste în feisbuc, ar avea și miniștrii de unde să se inspire!

   Ω

   În situația în care un ministru ridicol de tip dăncilă sau alții asemenea ei se înconjoară cu consilieri pe lângă care țața veorica pare deșteaptă, nu trebuie să ne mirăm că tot stăm pe loc! Cât despre biserică, cea ortodoxă română profită din plin de actuala situație devenind o forță economică de temut, ceea ce-i va permite în viitor să joace un rol major în politica românească sprijinindu-se pe armata de popi pe care, paradoxal, direct sau indirect, tot noi îi plătim!

   Avem modele, de ce nu le urmăm?

   Se întreabă un om care încă privește strada ...