În lumea „doamnelor”
Astăzi, în lumea aproape virtuală în care trăim, prin poștă oamenii înțeleg în primul și în primul rând poșta electronică - și eu, de asemenea!
Dar, apar momente când, în special instituțiile statului cer originalele unor hârtii, vor neapărat să aibă în mână un obiect și nu o adresă electronică, drept care, chiar dacă le trimiți o copie, trebuie s-o faci tu, s-o trimiți tu și, s-o piardă ei! Bun ... adică, nu s-a ajuns încă în situația SF de a transmite absolut totul în format digital, descompus la expediere și recompus la destinație: drept care, cu hârtia în mână, m-am prezentat plin de speranță la un oficiu poștal din București ...
La cele șapte sau opt ghișee, lucrau trei „doamne”, fiecare având în fața ei o coadă respectabilă: printre râsetele ce parveneau de dincolo de geamurile separatoare, se mai auzea din când în când și câte o împușcătură - de fapt, se auzea MUNCA în forma ei cea mai pură, se auzea acțiunea unei „doamne” de la poștă, dumneaei ștampilând corespondența cu foc! Mi-am făcut curaj și, peste capetele persoanelor din fața mea, am întrebat ceea ce credeam eu că este o inutil:
- Aveți plicuri?
Întrebarea mea absurdă, avea un substrat numai de mine știut: n-aș fi vrut să folosesc orice plic, oricum nu unul dintre acelea cu timbrul gata tipărit, având pe față și o imagine policromă însoțită de un text inspirat, gen „SALUTĂRI DIN OLĂNEȘTI”!
Răspunsul „doamnei”, însoțit de explozia de amuzament a colegelor ei, a sosit cu viteza glonțului:
- Plicuri în piață, la papetărie! Pe moment, m-a lăsat fără replică, mai ales că nu pricepeam - ce să faci, NEbugetar! - ce le amuză! Apoi, mi-am revenit și, am replicat:
- Dar aici ce este? Mercerie sau măcelărie?
Nu știu ce răspuns mi s-a dat, pentru că în apărarea „doamnelor” a sărit o „doamnă și mai mare”, din public - adică de la coadă - una care luându-le apărarea, îmi demonstra că nefericitele care erau până în `89 mândre de a o cunoaște pe „doamna de la aprozar”, nu au dispărut!
Rușinat, m-am dus la papetăria ținută de o femeie singură, care nu-i doamnă ci proprietar al unei mici afaceri, femeie care avea vreo cinci tipuri diferite de plicuri pentru corespondență, avea și plicuri protectoare, avea în sfârșit cam tot ceea ce nu avea POȘTA ROMÂNĂ, am cumpărat ce-mi trebuia, m-am întors spășit la poștă și am cumpărat - după ce am stat la o coadă respectabilă - și un timbru frumos, ceva cu Maica Domnului, m-am felicitat că am mereu ceva de scris la mine - pentru că POȘTA ROMÂNĂ nu-ți oferă - am scris adresa, am lipit timbrul, am aruncat scrisoarea într-o oribilă cutie oarecum portocalie și, mulțumind în gând „doamnelor” de la poștă, am plecat jurându-mi să nu mă mai folosesc niciodată de serviciile lor!
Ω
Cu părere de rău o spun: statul este cel mai imbecil patron cu putință!
S-ar putea face ceva?
Astăzi, în lumea aproape virtuală în care trăim, prin poștă oamenii înțeleg în primul și în primul rând poșta electronică - și eu, de asemenea!
Dar, apar momente când, în special instituțiile statului cer originalele unor hârtii, vor neapărat să aibă în mână un obiect și nu o adresă electronică, drept care, chiar dacă le trimiți o copie, trebuie s-o faci tu, s-o trimiți tu și, s-o piardă ei! Bun ... adică, nu s-a ajuns încă în situația SF de a transmite absolut totul în format digital, descompus la expediere și recompus la destinație: drept care, cu hârtia în mână, m-am prezentat plin de speranță la un oficiu poștal din București ...
La cele șapte sau opt ghișee, lucrau trei „doamne”, fiecare având în fața ei o coadă respectabilă: printre râsetele ce parveneau de dincolo de geamurile separatoare, se mai auzea din când în când și câte o împușcătură - de fapt, se auzea MUNCA în forma ei cea mai pură, se auzea acțiunea unei „doamne” de la poștă, dumneaei ștampilând corespondența cu foc! Mi-am făcut curaj și, peste capetele persoanelor din fața mea, am întrebat ceea ce credeam eu că este o inutil:
- Aveți plicuri?
Întrebarea mea absurdă, avea un substrat numai de mine știut: n-aș fi vrut să folosesc orice plic, oricum nu unul dintre acelea cu timbrul gata tipărit, având pe față și o imagine policromă însoțită de un text inspirat, gen „SALUTĂRI DIN OLĂNEȘTI”!
Răspunsul „doamnei”, însoțit de explozia de amuzament a colegelor ei, a sosit cu viteza glonțului:
- Plicuri în piață, la papetărie! Pe moment, m-a lăsat fără replică, mai ales că nu pricepeam - ce să faci, NEbugetar! - ce le amuză! Apoi, mi-am revenit și, am replicat:
- Dar aici ce este? Mercerie sau măcelărie?
Nu știu ce răspuns mi s-a dat, pentru că în apărarea „doamnelor” a sărit o „doamnă și mai mare”, din public - adică de la coadă - una care luându-le apărarea, îmi demonstra că nefericitele care erau până în `89 mândre de a o cunoaște pe „doamna de la aprozar”, nu au dispărut!
Rușinat, m-am dus la papetăria ținută de o femeie singură, care nu-i doamnă ci proprietar al unei mici afaceri, femeie care avea vreo cinci tipuri diferite de plicuri pentru corespondență, avea și plicuri protectoare, avea în sfârșit cam tot ceea ce nu avea POȘTA ROMÂNĂ, am cumpărat ce-mi trebuia, m-am întors spășit la poștă și am cumpărat - după ce am stat la o coadă respectabilă - și un timbru frumos, ceva cu Maica Domnului, m-am felicitat că am mereu ceva de scris la mine - pentru că POȘTA ROMÂNĂ nu-ți oferă - am scris adresa, am lipit timbrul, am aruncat scrisoarea într-o oribilă cutie oarecum portocalie și, mulțumind în gând „doamnelor” de la poștă, am plecat jurându-mi să nu mă mai folosesc niciodată de serviciile lor!
Ω
Cu părere de rău o spun: statul este cel mai imbecil patron cu putință!
S-ar putea face ceva?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu