George Coșbuc
O fîşie nesfîrşită
Dintr-o pînză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.
Liniştea-i deplin stăpînă
Peste cîmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fîntînă
E pustiu; şi nu se-ngînă
Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adîncul firii pline
De repaos.
Şi cît vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.
Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe cîmpie
Într-atîta lume moartă!
Dor îl mînă, griji îl poartă,
Domnul ştie!
Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strîns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sîrg ea vine,
Vine-n goană.
De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.
Cînd ajunge la fîntînă,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mînă
Saltă cumpăna bătrînă
Şi se pleacă.
Scîrţîind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.
Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frînt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.
Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.
Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.
Singur vîntul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată -
Somnuros în sus el cată
Către soare.
Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, pînă pleacă,
El se uită pe cîmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.
Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mînă
Şi zîmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fîntînă!
Iată că și alții sufereau de caldură , nu numai noi astăzi !
Ω
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu